Sanctuarul de urşi Libearty de la Zărneşti: un must see pentru oricine!

Libearty-sanctuar-ursi-zarnesti-maya-02De când am aflat povestea ursoaicei Maya, am vrut să ajung să vizitez Sactuarul Libearty de la Zărneşti. E o poveste tristă, care seamănă cu multe altele. O poveste de la care a început proiectul rezervaţiei şi o viaţă mai bună pentru mulţi urşi din România. Acest proiect îi e dedicat ursoaicei Maya, care a după ani lungi de captivitate într-o cuşcă mică şi murdară, înfometată şi uitată de lume, nu a mai vrut să trăiască. “Proprietarii” ei nu au vrut să renunţe la ea nici atunci când ursoaia a început să se automutileze. Toate demersurile doamnei Cristina Lapis, care timp de 4 ani a străbătut zilnic 100 de km să-i ducă mâncare şi medicamente, nu au putut să o salveze. Deprimată, Maya şi-a ros labele şi a murit.

Sacrificiul ei a dus la înfiinţarea Sactuarului Libearty, proiect care a adunat la un loc peste 70 de urşi, fiecare cu povestea lui tristă. Deşi acum trăiesc în condiţii de “5 stele”, nimic nu se compară cu libertatea şi cu sinele pierdut.

Emoţiile pe care le-am trăit au fost puternice, aşa cum intuisem. Ideile despre umanitatea care credeam că zace în mine, s-au zguduit puternic. Încă am tot felul de întrebări în cap. Ce fel de om sunt eu de fapt? Cum m-aş vedea privindu-mă prin ochii unui urs? Mi-aş simţi lumea în siguranţă cu oameni ca mine?

Niciun urs nu îşi mai poate reveni complet după o perioadă de captivitate. Niciun urs nu mai e 100% urs. Unii rămân cu sechele mai vizibile decât alţii. Deşi au acum zeci de hectare de pădure la dispoziţie, unii urşi din sanctuar şi-au ales un loc în care ne arată “cât de mare a fost cuşca”. Timp de câteva zeci de minute sau chiar ore, pe o linie de 2-3 metri se mişcă la fel cum au făcut ani de zile în cuşcă. Cu exact acelaşi număr de paşi. Sunt multe cărări în rezervaţie bătătorite astfel.

Libearty-sanctuar-ursi-zarnesti-02În libertate urşii sunt solitari. Se întâlnesc doar pentru scurte perioade de timp atunci când se împerechează. În grup, îi putem vedea doar în formula mamă-pui, timp de 2 ani de zile după naştere. Ăsta e singurul grup de urşi din libertate. În captivitate, însă, ursii socializează şi leagă prietenii. Au nevoie unii de alţii ca să poată supravieţui. De aceea, în libertate nu o să vedem niciodată urşi care petrec timp împreună, care se joacă şi dorm împreună ca la sanctuar. Urşii din captivitate au nevoie unii de alţii ca să treacă mai uşor peste traumele pe care le-au suferit.

O ursoaică, prizonieră timp de 11 ani într-o cuşcă la o fabrică de pâine, a fost “învăţată” să facă piruiete pentru “distracţia” vizitatorilor. După câţiva ani petrecuţi deja în libertate la sanctuar, încă îşi mai face numărul ori de câte ori vede vizitatori. Vara trecută, pentru că a venit multă lume în vizită, a făcut piruiete ore în şir până ce a leşinat de epuizare… Am stat câteva minute în dreptul ei cu lacrimi mari curgându-mi şiroaie pe obraji. Mă uitam în ochii ei şi îi spuneam în gând “nuuu, te rog! nu mai e nevoie să faci asta, te rog, eu nu sunt ca oamenii aceia. Te rog! Te rog să nu-mi pui şi mie aceeaşi etichetă. Eu nu sunt ca ei…”

Dar oare chiar nu sunt? Ce ştiu eu de fapt despre urşi, cât înţeleg, cât etichetez şi cât generalizez? Până să ajung la sanctuarul Libearty, de exemplu, habar n-aveam că nu e în natura urşilor bruni să atace animale de talia oilor. De mică am tot auzit poveşti de la stână cu urşi care atacă oile, şi cu câini care se luptă cu ei ca să le păzească. Abia acum am înţeles că urşii fac lucrul ăsta atunci când nu mai dau de mâncarea pe care o găseau de obicei lăsată de ciobani (intenţionat sau nu) la îndemână. Nu mai găsesc sursa de hrană cu care se obişnuiseră. De aceea e aşa de important să nu hrănim animalele sălbatice. Oricât de tentant ni se pare. Un animal sălbatic obişnuit să fie hrănit de om e condamnat la moarte, într-un fel sau altul. Ştiu că e greu de făcut switch-ul ăsta, dar e neapărat să vedem lucrurile prin perspectiva corectă, dacă vrem să credem despre noi că respectăm natura şi dacă vrem să îi învăţăm pe copiii noştri strategii durabile. Altfel nu se poate.

Libearty-sanctuar-ursi-zarnesti-max-01Pe Max l-am văzut prima dată în 2005 la Sinaia, pe drumul spre castelul Peleş. Legat cu un lanţ de o balustradă, lângă stăpânul lui. Singurul lucru care m-a pus atunci pe gânduri a fost faptul că omul cerea bani dacă voiai să faci poze cu ursul. Nu ciudăţenia faptului că un urs nu poate fi un animal de casă, nu lipsa blănii de pe unele părţi ale corpului, nu lanţul, nu docilitatea nefirească a animalului – indusă probabil cu tranchilizante, nu lipsa tuturor dinţilor, nu ochii orbiţi cu cruzime încă de pe vremea când era pui. Nu, nimic din toate astea. Doar taxa foto. Dacă nu era taxa, probabil că aş fi avut şi eu o poză pe care să o arăt “mândră” prietenilor. :( Să protestez în vreun fel faţă de modul în care era tratat Max, nici prin gând nu mi-a trecut.

Max are acum ţarcul lui la sanctuar. I-a crescut blana la loc, şi-a recuperat greutatea şi chiar a mai crescut în înălţime. E un urs pe cinste, de aproape 3 m atunci când se ridică în picioare. Ochii nu i-au mai putut fi vindecaţi, deşi a trecut prin cele mai pricepute mâini de medici veterinari. Dinţii nu i-au mai crescut la loc. Primeşte în schimb multă iubire de la cei care au grijă de el. Energia bună, pădurea şi piscina din ţarcul lui îl fac să aibă un tonus bun şi să fie unul dintre cei mai jucăuşi urşi din sanctuar. Când l-am văzut eu, se juca foarte preocupat cu un băţ pe care îl învârtea cu mare îndemânare.

Libearty-sanctuar-ursi-zarnesti-mura-01Mura a venit în sanctuar după ce a fost 5 ani în proprietatea unui circ de la Bucureşti. Acolo avea de făcut lucruri foarte “specifice” urşilor: mers pe bicicletă şi mers în două labe. S-a integrat foarte greu la sanctuar. Nu putea să mănânce până ce nu executa un fel de dans, care în mintea ei era neapărat necesar ca să merite recompensa. :( Când mă gândesc la dresurile de animale sălbatice de la circ, cred că nu bucuria, ci tristeţea ar trebui să ne cuprindă pentru toate lucrurile nefireşti pe care le îndură animalele ca să ne “distreze” pe noi oamenii – fiinţele ăstea evoluate.

Smulşi din libertate, închişi în cuşti minuscule cu gratii ruginite pe lângă restaurante şi pensiuni, uitaţi uneori poate fără mâncare şi fără apă, prizonieri înfometaţi la grădinile zoologice care le oferă condiţii precare de supravieţuire, sclavi obligaţi să facă lucruri care nu sunt în natura lor, vânduţi ca nişte mărfuri fără suflet, fiinţe care nu au cunoscut niciodată atingerea ierbii şi răcoarea apei unui lac sau a unui râu de munte… Cum ar fi să ne imaginăm că li s-ar întâmpla aşa ceva copiilor noştri? Ce am simţi ştiind că cineva îi obligă să-şi trăiască toată viaţa într-un spaţiu murdar de 6 m pătraţi? Fără acces la umbră vara, fără un adăpost iarna? Puşi din când în când să distreze o audienţă care face tot acest cerc vicios să continue la nesfârşit?

Mergeţi să vizitaţi sanctuarul. Mergeţi să înţelegeţi. Duceţi-i pe copii şi ajutaţi-i să înveţe o lecţie importantă. Spuneţi-le că noi, oamenii, suntem în vârful piramidei evolutive nu pentru a lua în sclavie animalele sălbatice, pentru a le duce la zoo sau la circ. Suntem acolo să gândim pe termen lung şi să le lăsăm celor de după noi o lume cât mai plină de diversitate şi cât mai în armonie. Spuneţi-le copiilor că au misiunea să contribuie la închiderea sanctuarului. Atâta vreme cât mai e nevoie de astfel de locuri, ceva nu e în regulă cu lumea în care trăim. Dacă peste 40-50 de ani în România vor exista doar urşi liberi, va fi şi victoria lor!

Dacă în timpul vizitei la sanctuar o să vi se umezească şi vouă ochii ascultând şi văzând, e semn bun!

Perhaps our eyes need to be washed by our tears once in a while, so that we can see Life with a clear view again.(Alex Tan)

Dacă vreţi să aflaţi mia multe înainte de a vizita sanctuarul, puteţi urmări reportajul acesta:

YouTube Preview Image

Sursa foto: http://www.ampbears.ro/