În week-end am fost în parc şi cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă locul de joacă al copiilor. Deşi nu am stat prea mult am putut observa un tipar care se repeta mai des decât altele. Probabil că vă e şi vouă cunoscut scenariul în care copilul pleacă în lacrimi din parc. E ora de plecare, dar el mai are chef de joacă.
Aproape invariabil, reacţia părinţilor a fost asemănătoare. Mai paşnică, mai aprigă, în esenţă aceeaşi. O povestesc pe cea care mi-a rămas cel mai bine în minte.
Fetiţa în lacrimi, agăţându-se de gardul care înconjoară locul de joacă: “Nu vreau să plecăăăăm! Vreau să mai stăm!”
Tatăl, pe trotuar, cu o mină foarte serioasă şi ţinând-o pe surioara mai mică în braţe, îi spune pe un ton afectat: “Alesia, să ştii că nu te mai aduc niciodată aici!”
Alesia continuă să plângă, cu obrajii între două zăbrele strânse cu putere în palme.
Din spate, vine şi mama, păşind grăbită: “Să ştii că dacă mai faci aşa, o să sun la poliţie! Nu se poate să faci aşa un circ. Sun la poliţie să vină să te ia. Noi plecăm, să ştii. Rămâi aici, sau vii cu noi? Tu decizi.”
Am şi zâmbit un pic auzind formularea asta democratică. Alesia avea, aparent, de ales. Dar în faţa lui “eu plec şi te las aici” a cedat, descleştându-se de gard şi înghiţându-şi frustrarea printre lacrimi şi suspine.
Cred că argumentul ăsta suprem funcţionează tot timpul. Iar când îi descoperă eficienţa, mulţi părinţi sunt tentaţi să-l folosească ori de câte ori au ocazia. Bucuroşi că au o unealtă la îndemână, puţini îşi mai pun problema mesajului pe care îl transmit copiilor, de fapt.
Teoriile moderne de parenting, arată că în situaţia dată, copiii precum Alesia primesc mesaje toxice de la părinţi. Cei mici înţeleg că nevoile lor nu sunt înţelese, nu sunt importante, nu contează. Pentru că sunt foarte legaţi de părinţii lor, ei au o mare nevoie ca aceştia să-i iubească necondiţionat. Când iubirea este dată sau retrasă în funcţie de comportament, raţionamentul copilului e simplu: “dacă mama mă ameninţă că mă părăseşte, înseamnă că nu merit iubirea ei. Afecţiunea de care am mare nevoie şi pe care o primesc de la mami/tati e în pericol!”. De aceea funcţionează aşa de bine şantajul emoţional “eu plec şi te las aici”. Copiii ar face orice ca să nu piardă iubirea părinţilor lor.
Eu mă bucur tare mult că acum avem la dispoziţie soluţii la astfel de situaţii care nu afectează negativ relaţia dintre părinţi şi copii, şi nici stima de sine a celor mici. În Braşov, pentru cei interesaţi şi convinşi că a fi un părinte bun nu vine chiar de la sine, există cursuri pentru părinţi.
Voi cum gestionaţi astfel de situaţii?
