Cum a fost la conferința Otiliei Mantelers: "Stima de sine a copilului tău"

Am rămas cu un feeling foarte fain și rewarding după conferința cu Otilia Mantelers din 10 martie de la Brașov. E primul eveniment pe care îl organizez pe cont propriu și am impresia că am pășit cu dreptul! Da, știu, sună a totală lipsă de modestie, dar chiar nu vreau să spun altceva decât simt la mine în suflet. 🙂

Îmi place foarte mult partea de organizare, mă pasionează și nu mă lasă să dorm la modul cel mai frumos, am încercat să dau o notă cât mai personală și să includ detalii care să transpună cât de mult suflet am pus. Din impresiile pe care le-am primit post-event, se pare că am reușit să transmit asta.

Diana Balint: Am așteptat-o pe Otilia cu o emoție mare. Parcă trecerea timpului mă face și mai emotivă în întâlnirile cu ea. Deși m-a recunoscut și pot spune că ne știm de câțiva ani, eu vin mereu cu inima strânsă la conferințele ei. Pentru că știu că îmi doresc multe pentru copiii mei și, de aceea, am așteptări ridicate de la mine. Iar Otilia scoate din mine exact ce credeam că nu se vede, că “merge și așa”. Emoția pe care ea o transmite în prezentări trece direct prin mine și găsește punctul meu ascuns și vulnerabil și mi-l scoate în față ca să am grijă de el. De fapt, să am grijă de mine. Căci o învățătură importantă la conferință a fost aceea de a începe cu noi. De ce avem așteptări de la ei și de la noi? Motivele sunt cele potrivite? De unde izvorăsc? Din experiența noastră ca și copii, poate și mai de departe, din ceea ce ne-a transmis mama noastră încă de când eram în burtică? Eu mi-am descoperit câteva motive ale comportamentului meu față de Radu, 8 ani, pornind de la așteptările pe care le aveam eu pentru eleva din mine, din clasa I.
Introducerea asta mai lungă se leagă pe deplin de subiectul conferinței – Stima de sine. Am stimă de sine când mă bucur că sunt eu. Sunt mulțumit cu ce sunt și ce fac, cu anturajul meu și cu realizările mele. Adică “merit să fiu iubit” și “sunt valoros”, o dorință cu precădere feminină ( de acceptare, apartenență, familie) și una cu precădere masculină (putere, independență). Exemplele Otiliei ne-au trecut prin pașii pe care îi putem urma ca și părinte să clădim încrederea în sine a celor mici, fiindu-le necondiționat alături. Cu blândețe. Cu sinceritate. Cu empatie. Cu prezența noastră autentică și constantă.
O să închei cu revelația mea!
Copilul meu vrea să fie mereu primul. Caut să-l încurajezi să se bucure de activitatea în sine. Oricât aș lucra, la final, copilul e dezamăgit și furios că nu a câștigat trofeul, restul nu mai contează. Frica mea este că cel mic nu poate face față dezamăgirii și își pierde încrederea în sine.

Eu încerc să-l îndulcesc, să îi amintesc distracția de peste zi. Comportament fake, oricât de bine sună.

Eu, după conferința cu Otilia – îi accept pierderea și suferința. Îi întăresc și accept sentimentele. Sunt empatică și sinceră.
– Da, ești furios, ești supărat, ți-ai dorit mult o medalie! Ai fost foarte aproape.
– Am fost prea departe, mamă, tu n-ai văzut?
– Ok, ai fost prea departe. Poate nu ești cel mai rapid. Dar ești sigur mai rapid decât mine!

Poate ar râde și am trece la un joc unde să mă bată măr . Ar ști că iubirea mea e aceeași indiferent de rezultat, că sunt sinceră și în plus că se pricepe la alt joc pe cât își dorește de mult.
Copilul are nevoie de validarea sentimentelor și mai puțin plăcute, nu doar a bucuriilor, ci și a tristeții, furiei, dezgustului.

Despre organizare în câteva cuvinte: sala plină, tombolă cu cadouri surpriză, sprijin caritabil, plăcinte ca la bunica în Moldova, reduceri Humanitas, suflet până în cel mai mic detaliu.

Cu Otilia, eu am o poveste mai lungă. Am bifat împreună mai multe premiere: am organizat primul ei curs de Playful Parenting în provincie și prima ei conferință pentru părinți din România! 🙂 Au trecut ceva ani de atunci și, urmărind-o la evenimentele pe care le-am organizat, am văzut-o cum crește, cum informația pe care o livrează e din ce în ce mai trăită și mai adâncă, țintind din ce în ce mai bine către adevăratele cauze ale comportamentelor care nu ne plac la copiii noștri. Ne place sau nu, de cele mai multe ori, noi, adulții, suntem cei care avem nevoie să lucrăm cu noi și să ne rezolvăm rănile care, oglindite de către copii, se transformă în comportamente “nedorite”.

Andreea Codleanu: Eu, cu ceva timp în urmă uitându-mă la copil: “omg, am “stricat” copilul!!!!”… pfff, e greu! E foarte greu când ajungi să îți spui asta! Și nu, nu am stricat copilul! Copilul acela care de multe ori mă scoate din fire, mă aduce la pragul la care vreau să urlu, sau chiar urlu, apasă exact pe butoanele pe care am eu nevoie sa apese. El mă învață să mă vindec pe mine însămi întâi. Suntem legați de copiii noștri. Ceea ce este minunat ! De ceva vreme, când îmi vine să urlu, mă opresc 2 secunde și caut în mine. Nu e la copil, e la mine! Și e muncă taaaare grea ! Asta mi-a reamintit mie Otilia și pare-se că aveam nevoie să îmi fie reamintit, căci altfel nu eram acolo, atunci.

Conferința a avut multe exemple practice, date de Otilia pentru a ilustra ideile prezentate sau pentru a răspunde întrebărilor din public. Sunt sigură că cei mai mulți dintre cei prezență în sală au plecat acasă cu informații valoroase care îi vor ajuta în relația cu copiii lor, și pentru stima de sine a acestora. Iar cei care, poate, au rămas cu așteptări neîmplinite vor găsi mai încolo, când se așează gândurile și impresiile, o perspectivă care să îi ajute să înțeleagă cu ce le va fi fost de folos prezența în sală la această conferință.

Am simțit multă căldură în sală, multă deschidere, interacțiune, conectare și bucurie. Așa cum spunea cineva din public:

Aș merge la Otilia doar să mă bucur de compania ei. Stilul ei e relaxat și relaxant. Discursul ei e unul neobișnuit. Noi suntem familiarizați cu stilul pe care l-am văzut în școală: să ascultăm în liniște, să acumulăm informație, să fie totul coerent. Otilia te provoacă la dialog. Dă exemple în care te regăsești. La conferința Otiliei nu iei notițe, iei cunoștință; de cine ești, de cine sunt cei cu care trăiești. (Camelia Negru)