Cadouri cu emoții

Îmi plac mult cadourile cu emoții. Așa le pot și ține minte. Dacă mă emoționează, dacă mă fac să plâng de bucurie, uneori chiar în hohote, sigur îmi rămân adânc înfipte în memorie. Știu că sunt greu tare de făcut în dar, pentru că necesită mai mult efort, mai multe și alt fel de resurse. Dar impactul lor asupra mea e cu siguranță unul care merită investiția. :)

Și anul trecut, și anul ăsta am avut parte de câte o surpriză de mare impact emoțional.

La 35 de ani am primit de la o prietenă foarte dragă o fotografie de-a mea prelucrată, îmbinată cu puzzle-ingul (un hobby de-al meu) și decorată cu mesajul: “Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi.” (Lao Tzu)

elena-loghin-educator prenatal-brasov

Poate nu e prea evidentă semnificația emoțională, așa că o să vă dau câteva detalii. La acel moment mă aflam după un an jumătate de la momentul în care mi-am luat inima în dinți și mi-am dat demisia de la primul și singurul job pe care l-am avut timp de 7 ani. Am decis să fac ceva cu viața mea profesională care să îmi aducă sens și apropiere de scopul pentru care am venit eu pe lumea asta. Așa am ajuns să fiu educator prenatal, doula și organizator de cursuri de parenting la Brașov. Așa am ajuns să mă simt vie, să încep să “devin ce aș putea fi” și să-mi simt existența mult mai plină de sens.

Anul acesta am avut parte de o altă emoție. De data asta, adusă din copilărie de primul dascăl adevărat pe care l-am întâlnit la școală: Cristina Pupăză, profesoara mea de limba engleză, cu care am păstrat și dezvoltat în timp relația asta minunată care s-a creat de pe atunci între noi. La gimnaziu, am avut o perioadă în care am descoperit că mă pricep la modelat plastilină și am ilustrat mai multe povești pentru ora de engleză. :) Figurinele au rezistat în timp și azi mai pot stârni imaginația copiilor care au ore în cabinetul de limba engleză de la școala mea din Gura Humorului. Personajele astea sunt o parte din mine. Realizez din ce în ce mai bine lucrul ăsta, acum la maturitate și prețuiesc din ce în ce mai mult gestul doamnei profesoare de a le păstra peste timp. Poate dacă le-aș fi avut acasă, acum ar fi fost “oale și ulcele”, așa cum s-a întâmplat cu alte amintiri de-ale mele sau de-ale părinților mei, care au căzut pradă jocurilor mele din copilărie.

Filmulețul cu pozele figurinelor de plastilină m-a emoționat tare de tot. Am plâns cu lacrimi mari, de bucurie, de emoție, de amintire. Nici nu mai știam toate personajele și sigur dacă ar fi să le refac, le-aș modela într-un mod diferit. Eram alta atunci și am putut vedea asta bine în felul naiv și lipsit de gândul perfecțiunii în care am modelat atunci. Eram alta și totuși, tot eu.

YouTube Preview Image

E minunat să ai cât mai multe amintiri păstrate! Putem avea ocazia astfel să ne aducem aminte și să punem bucățile de puzzle la locul lor.

Cu drag!

Mai multă empatie și delicatețe pentru femeile însărcinate, vă rog! (1)

la-espera-estuardo-alvarez-micPerioada sarcinii e una cu multe și diverse trăiri pentru viitoarea mămică. Mai ales dacă e la primul copil. Femeile pot trăi multe emoții noi la care uneori nu se așteaptă. Atitudinea celor din jur poate să adauge stres și frustrare sau poate aduce calm și relaxare. Conștientizate sau nu, reacțiile celor cu care intră în contact viitoarea mămică au mai mult impact acum, așa că eu zic că ne e de folos să înțelegem ce pot transmite gesturile și vorbele noastre.

Am făcut o listă cu ce mi se pare mie important, fără să fac o ordine de priorități, fără să pretind că e completă.

Filmele și Felicitările!

Obișnuiți cu stereotipurile din multe filme, avem impresia că aflarea veștii despre sarcină aduce extaz imediat în sufletul femeii care află că e însărcinată. Poate e de multe ori așa, însă nu tot timpul. Unele femei, obișnuite cu ritmul și stilul lor de viață, cu planuri făcute pentru următoarea perioadă de timp, pot simți un soi de panică la aflarea veștii că vor fi mame. Afișarea unei mine (prea) entuziaste fără a înțelege starea femeii, poate aduce frustrare în plus.

[citeşte tot articolul]

Povești de la naștere: Iris și echipa din prima ei zi de viață

Povestea nașterii lui iris

Iris, la două săptămâni de la naștere

Pe Bianca am cunoscut-o împreună cu soțul ei, când au venit la prima sesiune a cursului Naște Cum Simți pe care îl susțin eu la Brașov. Veseli și hotărâți, mi-au făcut de la început impresia că sunt o echipă și că vor să se informeze din cât mai multe surse ca să aleagă varianta care li se potrivește cel mai bine pentru nașterea copilului lor. Am încurajat-o pe Bianca să facem publică povestea nașterii lui Iris de la clinica Regina Maria din Brașov. Mi se pare un exemplu bun de cum putem obține cât mai mult din ceea ce ne dorim de la o naștere și despre cât de mult contează să avem lângă noi oameni care înțeleg și care ne susțin. Poate nu toate mamele au aceleași priorități ca Bianca, dar eu cred că toate mamele ar trebui să se informeze despre avantajele și dezavantajele alegerilor lor și să se asigure că apelează la un medic care le înțelege și în care pot avea încredere. Iată povestea nașterii lui Iris, așa cum și-o aduce aminte mami:

[citeşte tot articolul]

CM de fotbal 2014: o oglindă a societății în care trăim

fanc10e

Campionatul mondial de fotbal: o lună de zile de confruntări fotbalistice în care se văd puse în practică conceptele de parenting cel mai des folosite în societatea din zilele noastre: pedepsele, recompensele și iubirea oferită în mod condiționat de performanțele pe care le obții. Toate mediatizate pe larg (și) în acest context de o mass media interesată mult mai mult de audiență decât de promovarea unor concepte sănătoase de educație și de ce nu, de parenting.

[citeşte tot articolul]

Poveşti de la naştere: Anda, cezariana, împăcarea

Fotograf Cristina Filofil, by Little Baby

Fotograf Cristina Filofil, by Little Baby

Pe Diana am întâlnit-o prima dată pe facebook. Îi plăcuse mult că există şi la Braşov cursuri prenatale Naşte Cum Simţi şi m-a invitat în grupul pe care îl înfiinţase pentru mămicile şi tăticii din Braşov. Online am început să o identific mai des pe Diana în două ipostaze: cea empatico-pacifistă, în care aplana conflicte, te lua în braţe şi te mângâia virtual, şi cea filantropă, în care mobiliza oameni şi energii pentru evenimente cu scopuri caritabile. Are aceste abilităţi pentru care o admir foarte mult.

A venit la cursul meu însărcinată cu al doilea copil. O admir mult şi pentru asta. Sunt puţine mămicile care să-şi dorească să mai participe la un alt curs prenatal după o primă naştere prin cezariană. Mai ales după cezariană. Mai ales înainte de o altă cezariană. În opinia mea, e un curaj pe care nu ţi-l asumi uşor. Mulţi s-ar întreba de ce ai mai avea nevoie de un curs prenatal. Unii lasă întrebarea asta în registrul “retoric”. Alţii îşi iau inima în dinţi. Dianei nu i-a fost foarte lejer să asiste la curs. Poate informaţiile pe care le-am transmis au şi răscolit, au şi durut, au şi bucurat. La final, probabil au fost ce avea ea nevoie la momentul acela ca să ia, împăcată, o decizie.

[citeşte tot articolul]

Sanctuarul de urşi Libearty de la Zărneşti: un must see pentru oricine!

Libearty-sanctuar-ursi-zarnesti-maya-02De când am aflat povestea ursoaicei Maya, am vrut să ajung să vizitez Sactuarul Libearty de la Zărneşti. E o poveste tristă, care seamănă cu multe altele. O poveste de la care a început proiectul rezervaţiei şi o viaţă mai bună pentru mulţi urşi din România. Acest proiect îi e dedicat ursoaicei Maya, care a după ani lungi de captivitate într-o cuşcă mică şi murdară, înfometată şi uitată de lume, nu a mai vrut să trăiască. “Proprietarii” ei nu au vrut să renunţe la ea nici atunci când ursoaia a început să se automutileze. Toate demersurile doamnei Cristina Lapis, care timp de 4 ani a străbătut zilnic 100 de km să-i ducă mâncare şi medicamente, nu au putut să o salveze. Deprimată, Maya şi-a ros labele şi a murit.

Sacrificiul ei a dus la înfiinţarea Sactuarului Libearty, proiect care a adunat la un loc peste 70 de urşi, fiecare cu povestea lui tristă. Deşi acum trăiesc în condiţii de “5 stele”, nimic nu se compară cu libertatea şi cu sinele pierdut.

[citeşte tot articolul]

Copii, părinţi, emoţii. În parc. La Braşov

În week-end am fost în parc şi cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă locul de joacă al copiilor. Deşi nu am stat prea mult am putut observa un tipar care se repeta mai des decât altele. Probabil că vă e şi vouă cunoscut scenariul în care copilul pleacă în lacrimi din parc. E ora de plecare, dar el mai are chef de joacă.

Aventuri-parc-Brasov-copii-parinti

Aproape invariabil, reacţia părinţilor a fost asemănătoare. Mai paşnică, mai aprigă, în esenţă aceeaşi. O povestesc pe cea care mi-a rămas cel mai bine în minte.

Fetiţa în lacrimi, agăţându-se de gardul care înconjoară locul de joacă: “Nu vreau să plecăăăăm! Vreau să mai stăm!”

[citeşte tot articolul]

Protestul de la Brașov împotriva proiectului minier de la Roșia Montană

salvati-rosia-montanaBrașovul a fost azi pe lista orașelor care s-au alăturat protestului împotriva distrugerii Roșiei Montane. Mi-a plăcut ideea solidarizării generale, dar de participat m-am decis doar cu câteva ore înainte.

De ce m-am dus? Pe scurt, pentru că am văzut recent în câteva foste zone miniere din România dezastrul dezolant lăsat în urmă de exploatări. Pentru că vreau vreau peisaje montane fără halde de steril, lacuri de decantare și albii de râu în culori ciudate. Și pentru că sunt din ce în ce mai conștientă că de (tare) multe ori, în numele beneficiilor imediate, nu luăm în calcul efectele pe termen lung.

[citeşte tot articolul]

Ecomarathon 2013 – un concurs suprinzător

Elena-Loghin-educator-prenatal-doula-Ecomarathon-2013-02

kitul de participare

Surprindere. Da, cred că asta aş alege dacă ar fi să rezum într-un singur cuvânt experienţa mea de la cursa de cros de la Ecomarathon 2013. Când participi la un concurs montan (sau de orice fel, de fapt) te aştepţi să fie bine organizat “by default”. Te aştepţi să ai o experienţă frumoasă, să petreci o zi agreabilă de care să îţi aminteşti cu drag. Dacă însă organizatorii reuşesc să te surprindă, concursul devine unul memorabil, fie că surprizele au fost sau nu de bun augur. Nu ştiu cum au fost celelalte ediţii, pentru că asta e prima la care particip. Nu ştiu dacă am înţeles de ce acest concurs e aşa de îndrăgit şi de ce se ocupă locurile cu mult înainte de ziua startului, dar ştiu de ce o să vin eu din nou la anul! :) Enumăr mai jos, într-o ordine aleatorie, motivele mele.

[citeşte tot articolul]

Pledoarie împotriva mâncatului TOT din farfurie

Eating De multe ori m-am întrebat cum ştiu adulţii cât le trebuie copiilor să mănânce. De unde ştiu ei, dom’le, cât să pună în farfurie astfel încât să fie EXACT, dar exact cât au nevoie cei mici.

Are vreo legătură cu dimensiunea farfuriei? Copil mic – farfurie mică, adult mare – farfurie mare? Sau cu graficele în care ni se tot spune că trebuie să se încadreze copiii normali şi sănătoşi?

Dar pe vremea când existau farfurii speciale şi grafice statistice cum ştiau?

[citeşte tot articolul]