Poveşti de la naştere: Anda, cezariana, împăcarea

Fotograf Cristina Filofil, by Little Baby

Fotograf Cristina Filofil, by Little Baby

Pe Diana am întâlnit-o prima dată pe facebook. Îi plăcuse mult că există şi la Braşov cursuri prenatale Naşte Cum Simţi şi m-a invitat în grupul pe care îl înfiinţase pentru mămicile şi tăticii din Braşov. Online am început să o identific mai des pe Diana în două ipostaze: cea empatico-pacifistă, în care aplana conflicte, te lua în braţe şi te mângâia virtual, şi cea filantropă, în care mobiliza oameni şi energii pentru evenimente cu scopuri caritabile. Are aceste abilităţi pentru care o admir foarte mult.

A venit la cursul meu însărcinată cu al doilea copil. O admir mult şi pentru asta. Sunt puţine mămicile care să-şi dorească să mai participe la un alt curs prenatal după o primă naştere prin cezariană. Mai ales după cezariană. Mai ales înainte de o altă cezariană. În opinia mea, e un curaj pe care nu ţi-l asumi uşor. Mulţi s-ar întreba de ce ai mai avea nevoie de un curs prenatal. Unii lasă întrebarea asta în registrul “retoric”. Alţii îşi iau inima în dinţi. Dianei nu i-a fost foarte lejer să asiste la curs. Poate informaţiile pe care le-am transmis au şi răscolit, au şi durut, au şi bucurat. La final, probabil au fost ce avea ea nevoie la momentul acela ca să ia, împăcată, o decizie.

Trăim nişte vremuri în care din ce în ce mai mulţi dintre noi redescoperim ce înseamnă de fapt naşterea naturală. Care e impactul asupra mamei, bebeluşului, familiei. Şi vrem să reinstaurăm procesul ăsta minunat în locul lui de drept. Uităm poate câteodată că aşa cum drumul până aici a fost lung, şi călătoria înapoi poate fi de durată. Uităm poate uneori că naşterea e un eveniment al familiei şi e important ca atmosfera cu care e primit bebeluşul să fie una cât mai plină de iubire, armonie, împăcare. Uităm poate uneori de imaginea de ansamblu în lupta pentru 100% natural.

O admir mult pe Diana pentru grija ei de a păstra iubirea şi armonia familiei. Rolul de femeie-mamă e un rol pe care şi l-a însuşit foarte bine. Am invitat-o să scrie despre naşterea celui de-al doilea ei copil. A acceptat! :)

Am vrut să scriu povestea noastră în speranţa că experienţa mea va fi utilă pentru viitoarele mămici şi cu dorinţa de a sublinia tot ce am conştientizat în aceste zile, sentimente de care n-aş fi ştiut dacă nu ar fi fost întâlnirile noastre din cadrul cursului Elenei.

Suntem acasă! Eu, tati, Radu şi micuţa Anda. În sfârşit suntem 4! Dacă am lua în considerare prima sarcină, atunci în 23 decembrie ar fi trebuit să o întâlnesc deja pe Anda. Radu venise cu aproape 3 săptămâni mai repede. Însă, deşi îl aşteptam pe Moş Crăciun cu veşti, ele n-au venit nici de Anul Nou, ci mai târziu, cu Moş Ion. Anda a ales să ne întâlnească într-o zi de sărbătoare, 7 ianuarie, la 23.17. Detaliile sunt mai mult decât mulţumitoare: 56 cm si 3760 g. Soi de voinică!

Parcursul meu nu e străin. Aflată la a doua sarcină, dupa o cezariană pe care am înţeles-o şi cu care am reuşit să mă împac pe deplin până azi, am vrut să scot tot ce pot mai natural din a doua naştere, în condiţiile dictate de medic şi însuşite perfect de soţul meu, care a avut mereu în vedere siguranţa deplină a noastră, a mea şi a bebeluşului. Recomandarea medicului a venit oarecum aşteptat şi firesc, pentru o nouă cezariană. Victoria mea a constat în obţinerea acordului pentru a aştepta declanşarea naturală a travaliului, indiferent de cum urma să nasc. Aşa că nu ne-am programat şi am aşteptat. Din fericire, medicul a înţeles şi a acceptat sentimentele mele de mamă. :)

Marţi, 7 ianuarie, am avut o zi activă. M-am urcat la volan, am trecut pe la biserică, am făcut cumpărături, să fie în casă… Chiar m-am apucat de gătit. Simţeam ceva contracţii, ca nişte crampe care mă ţineau câteva secunde, dar am zis să nu fie cele false. Pe la ora 18.00 însă am remarcat o periodicitate a lor şi am început să le ţin evidenţa pe un caieţel. Se repetau la 8, 9, maxim 10 minute. Aşa că am pregătit bagajul lui Radu şi l-am trimis la mama. Împreuna cu Adi am plecat spre maternitatea Regina Maria. Am ajuns pe la ora 20.00-20.30. La un scurt control vaginal cu medicul de gardă colul era închis. Am făcut apoi un TNS, unde am văzut amploarea contracţiilor. Mai sus nu se putea, eram la maxim de fiecare dată. După 15 minute, mi s-a spus ca rămanem acolo, să ne internăm. Pam-pam!

Medicul meu a fost anunţat că eram pregătită şi, aşa cum ne-am înţeles, a confirmat că va veni în curând. În timpul scurs până la venirea medicului m-am instalat în noua cameră, care urma să ne fie “acasă” pentru câteva zile. Mi s-au făcut perfuzii, una cu soluţie salină, una cu glucoză, pentru că mi se făcuse foame. Contracţiile continuau şi mă “bucuram” de partea naturală a situaţiei. Mă gândesc cu admiraţie la mămicile care le-au dus la bun sfârşit. Deznodământul nostru avea să fie altul. Nu ştiu care a fost evoluţia colului, n-am mai fost verificată, dar aşteptam liniştită să începem cezariana, cu gândul că nimic nou sau necunoscut nu va urma.

Şi aşa a fost. Am fost dusă în sala de operaţie, mi s-a făcut anestezia în coloană şi în scurt timp a apărut şi tati la capul meu, unde a rămas până la apariţia Andei. Tremuram foarte tare, nu de frică, nici de frig, ci de emoţie mare. Am încercat să mă controlez, dar mă simţeam mult mai vie când tremuram şi nu m-am mai împotrivit. S-au auzit câteva scâncete, apoi un plânset şi iată domnişoara! Tati a însoţit-o la medicul neonatolog, a rămas lângă ea la toate măsurătorile (şi manevrele) şi au plecat împreună spre camera bebeluşilor. Nu înainte de a poposi la căpătâiul meu. Am dat doi pupici, i-am vorbit în timp ce ea dormea liniştită. Gata, acum avea mult mai mult loc să se mişte!

Nu am avut deloc dureri sau stări de disconfort în timpul operaţiei.

La aproximativ 30 de minute după operaţie, tati şi Anda au venit la mine, la terapie intensivă, şi am pus-o pentru prima dată la sân. A început să sugă imediat. Eu ştiam că aveam deja un lichid, probabil colostru şi mă bucuram că profitam de el. Am simţit cum a apucat foarte bine şi a tras. Incredibil! La o oră de la naştere, ştia tot ce trebuie să facă. Din păcate, apoi ne-am despărţit până a doua zi. Eu am rămas la terapie intensivă, iar ea la bebeluşi.

Principala mea grijă în alegerea maternităţii şi în organizarea naşterii a fost alăptatul. Indiferent ce veţi alege voi, nu uitaţi să puneţi bebeluşul cât mai devreme şi cât mai des la sân! Mie mi-a dovedit că ştie exact ce are de făcut chiar de la început şi că locul preferat este la sânul mamei. A treia zi se vedea deja culoarea mai albă a laptelui meu. Până atunci am hrănit-o pe Anda o zi întreagă cu colostru şi nu a dat semne că ar mai vrea ceva. A dormit foarte liniştită. Noaptea îmi era luată 3-4 ore. Am agreat asta pentru că tresăream la fiecare oftat (aşa e la început), şi nu mă puteam odihni. Aşa că noaptea mai primea o dată sau de două ori completare cu lapte formulă. În ultima noapte am cerut să mi-o aducă la sân când se trezeşte, însă tot a mai primit completare. Ca să mi-o lase alăptată exclusiv mi-au făcut proba suptului, pe care am trecut-o cu brio. :) Aşa că de la externare ne bazăm doar pe resursele noastre şi ne e foarte bine. Azi avem 16 zile şi continuăm cu lăpticul cel mai bun.

La final, pot spune senină că am născut cum am simţit. Nu cum credeam că e ideal, nu cum am citit, ci doar asa cum am simţit eu. Iar priorităţile mele (apropo de jocul Elenei de la curs) au fost respectarea declanşării travaliului, prezenţa tatălui şi alăptarea. Pot să mă declar fericită şi să mă ocup de acum de relaţia de frate-soră dintre Radu şi Anda, care pare să se dezvolte frumos şi lin.

Clinica Regina Maria primeşte din partea noastră note mari la tot ce înseamnă profesionalism, amabilitate, confort, catering, cameră şi tot ce mai e. La internare nu mi-a trebuit nimic, au inclusiv periuţă de dinţi. Consultantul în alăptare a lipsit din păcate, deşi a fost menţionat în prezentarea lor. Am aflat mai târziu că au existat motive personale ce au impiedicat prezenţa lui. Totuşi, le-ar prinde bine să asculte mai bine dorinţele mamei şi să le ia în serios, chiar dacă acestea vin în contradicţie cu viziunea lor despre confortul sporit al mamei. De cîteva ori am simţit atutudinea de “lasă că ştim noi mai bine, tu odihneşte-te”. Le mulţumesc tuturor, chiar au un zâmbet sincer şi o grijă deosebită, dar uneori nu vrem această grijă, ci vrem un bine înţeles doar de noi :).

Mă gândesc la viitoarele mămici şi le urez să se cunoască bine, să întrebe şi să aleagă cumpătat. O naştere asumată, împăcată e o naştere frumoasă! Şi nu uitaţi de voia bună, astfel acasă, totul va merge strună!

Numai bine şi mulţumesc pentru tot, Elena!

Cu drag,
Diana