Experienţe de doula – Ileana şi lecţia mea de smerenie

Când te pregăteşti să devii doula, nu prea poţi să ţii cont de toate scenariile de travaliu şi naştere în care poţi sau vei fi implicată în meseria asta. Ai văzut probabil ceva filme despre naşteri în centre de naştere sau acasă, ai auzit poveştile altor femei care au ales să fie doula sau au apelat la serviciile uneia. De obicei, poveşti curăţele, cu mămici împlinite, bebeluşi fericiţi şi final de povestit şi altora. Toată lumea satisfăcută. Toţi şi-au făcut treaba cât mai bine şi s-au încărcat cu energie pentru mai departe.

Începi să înţelegi mai pe îndelete că nu toate poveştile sunt aşa atunci când te loveşti de una altfel. Am avut parte de o astfel de experienţă care pe mine m-a făcut să mă simt vie şi plină de păcate. Un fel de test pe care eu l-am trecut doar într-o mică măsură şi care m-a lăsat plină de sentimente până în gât şi de lacrimi în ochi, într-o stare în care nu mai aveam chef să fac altceva decât să recapitulez, să retrăiesc şi să înţeleg.

Doula la nastere

Ea e Ileana. O mamă de 8 copii, în travaliu pentru naşterea celui de-al 9-lea la maternitatea de stat unde mai merg din când în când să fiu doula voluntar. Ileana avea 3 copii acasă. Pe ceilalţi îi lăsase la maternitate, cum avea să facă şi de data asta.

Am fost un pic blocată când am văzut-o prima dată. A ajuns la sala de travaliu după operaţiunile de igienizare şi deparazitare făcute în altă parte a maternităţii, şi prima mea reacţie a fost, în spatele unei semi-indiferenţe mimate, să mă strâng în mine, să mă fac mică, în speranţa că nu o să am de-a face cu ea prea mult. Avea o privire un pic pierdută, ce mi-a dat iniţial impresia că ar avea o problemă psihică.

Ce să zic, chiar nu prea îţi trece prin minte când vrei să fii doula că o să fii pusă în situaţii din astea, care scot la iveală prejudecăţi, temeri şi reţineri de care nu erai foarte conştientă şi de care nu eşti mândră.

Deşi mai erau alte două mămici care se pregăteau să nască, travaliul ei avansa cel mai repede şi vrând-nevrând mi-am luat inima în dinţi şi am început să mă adun. Dacă voiam să profit de timpul pe care mai aveam să-l petrec acolo în acea zi, trebuia să-mi fac duşul rece şi să înving toate vocile pe care le auzeam în cap. :)

Cel mai greu a fost până am reuşit să o privesc în ochi. Şi să văd dincolo de halatul ei, îmbibat cu tot felul de-ale travaliului, şi dincolo de toate prejudecăţile adânc înrădăcinate în capul meu de când eram mică. Aşa am putut vedea o femeie speriată de ce i se întâmplă. Speriată de spital, de durere şi de oamenii din jurul ei. O femeie care, probabil ca şi copilul pe care urma să-l nască, a venit pe lumea asta fără şansă. O femeie a cărei lume încăpea în căsuţa cât o cutie de chibrituri în care locuia.

Doula la naştere

bebeluşul

Nu am reuşit să fac prea multe pentru ea. Am reuşit să mă apropii încet de patul ei şi să stau acolo ca să-i dau apă când cerea. Pentru că îi făcea bine, îmi mai umezeam din când în când mâinile şi i le puneam pe faţă. Cu reţinere, totuşi, pentru că moaşele nu prea înţelegeau rostul gestului meu, şi asta mă făcea să mă simt cu musca pe căciulă.

Încă mi se umezesc ochii atunci când mi-o aduc aminte cu braţele ridicate după mine când mă vedea trecând pe coridor.
Vă daţi seama? Doar pentru un pahar de apă şi pentru nişte mâini răcoritoare.

Mi-au dat lacrimile de emoţie şi când s-a născut bebeluşul ei. A avut un scor Apgar mic şi a fost nevoie de nişte manevre de resuscitare ca să înceapă să respire. Poate intuia ce avea să urmeze şi a încercat să se împotrivească. Urma să rămână în maternitate până ce avea să fie transferat într-o altă instituţie de stat. Nu a existat niciun contact imediat după naştere între mamă şi bebeluş. Cam asta e procedura acolo. Bebeluşul e preluat de secţia de neonatologie pentru 2 ore şi abia apoi e adus la mamă.

Mă întreb dacă aşezarea pe pieptul mamei ar fi făcut oare diferenţa…

Meseria asta de doula la naştere mi se pare tare grozavă! Din mine scoate la suprafaţă resurse nebănuite şi mă face să trăiesc intens chiar şi “bubele” pe care mi le identific. Mă face să stau un pic mai smerită la locul meu. Cum Ileana nu are nicio vină că nu s-a născut altfel şi că toată viaţa şi-o va petrece sub o etichetă care o va limita mereu, aşa nu am nici eu niciun merit că am mult mai multe uşe deschise. Iar asta nu îmi dă dreptul să îmi ţin nasul un pic mai sus, să arăt cu degetul, şi să împart oamenii doar după culoarea pielii şi trăsăturile feţei…

Am auzit multe vorbe grele acolo (din alea care încep cu “p” şi cu “f”), în numele lui “trebuie să vorbim pe limba lor ca să ne înţeleagă”.  Habar nu am cum e să lucrezi cu astfel de femei în fiecare zi şi cum ajungi să “te căleşti”, de aceea nici nu am putut să mă revolt sau să judec personalul medical. Mă întreb doar şi tare aş vrea să ştiu când şi ce anume ne face să uităm să vorbim limba aia a dăruirii necondiţionate pe care o înţeleg toţi oamenii? Poate dacă aş şti, m-aş putea feri…

Şi de-aici, alte voci în cap…