Copiii îşi descoperă mai uşor pasiunile, talentele, motivaţiile şi sunt mai cooperanţi cu cei din jur, când sunt educaţi într-un mediu democratic, fără pedepse sau recompense.
Ăsta a fost principalul gând cu care am rămas după prima din cele 2 conferinţe ale Alethei Solter de la Bucureşti (Disciplină fără pedepse şi recompense şi Lacrimi, frici şi crize de furie). Am fost acolo cu mintea şi cu sufletul. M-am emoţionat, mi-am adus aminte, am avut lacrimi în ochi, am rumegat şi parcă sunt un pic mai aproape de felul în care mă gândesc că o să-mi placă să fiu mamă.
Mi-a fost parcă şi mai clar că e foaaaarte greu să fii părinte. Băi, da’ greu de tot! Când nu ştii şi nu te întrebi prea multe , e simplu. “Rezolvi” multe cu “Nu e voie!”, “Primeşti o ciocolată dacă mănânci tot”, “E ruşine!”, “Fii cuminte!”, “Nu te mai iubesc dacă faci asta”, “De ce plângi? Îţi dau eu motiv să plângi”, “Joacă-te frumos sau plecăm acasă”, “Ai fost obraznică! Treci în camera ta!”. Hehe! Simplu, nu? 🙂 Păi, ar fi simplu dacă cei mici ar fi nişte animăluţe care trebuie dresate. Şi nu e deloc simplu pentru cei care ştiu că disciplinare înseamnă de fapt să-i învăţăm pe copii să gândească!
Îi admir sincer pe părinţii care au copii şi care se documentează şi merg la astfel de cursuri. Cred că e mult mai uşor când nu îţi pui prea multe întrebări şi ai o mulţime de certitudini. Sau când nu eşti părinte. Neavând copii, eu pot să îmi spun: “Ah! Mda. Parcă rezonez mai mult cu ce aud acum decât cu ce ştiam înainte” sau “Hmmm… Ia te uită! Chestia asta e exact invers cu ce credeam eu, dar ce logic îmi sună” fără să am mustrări de conştiinţă că am experimentat deja pe copilul meu. Dar când ai copii se schimbă treaba. Nu pot să îmi închipui ce e în inima unui părinte din ăsta curajos, dispus să asculte un om care îi confirmă dar şi răstoarnă poate multe din abordările de parenting în care crede. Din nou, admiraţia mea sinceră pentru astfel de părinţi!
În această ordine de idei, mi s-a părut foarte foarte liniştitor şi tulburător de emoţionant ce a spus Aletha la un moment dat:
“I’m doing a better job than my parents. My kids do a better job than myself”.
Daaaaaa! Ce revelaţie şi ce uşurare pentru mine care aveam planuri din ălea măreţe! 🙂 Acum e ok! Mi-a ieşit din cap presiunea perfecţiunii. Mi se pare mult mai realizabil să încerc să fac o treabă mai bună decât au făcut părinţii mei. Asta sper să pot.
Când eram mică, îmi doream de multe ori să cresc odată mare ca să nu mai fiu pedepsită. Nedreptatea pe care o simţeam atunci e vie în mine şi acum. Şi îmi amintesc organic şi de nodul de frustrare din gât care apărea odată cu inghiţitul furiei şi al lacrimilor. Pentru că nu le înţelegeam şi aveam un instinct bun de apărare, am învăţat să mint.
Pe de cealaltă parte, notele şi laudele de la şcoală m-au făcut să mă simt nesigură pe mine şi pe gândurile mele. În goana după ele şi în încercarea de a da mereu răspunsul “corect” am uitat să gândesc critic. Am uitat să pun întrebări. Am învăţat pentru “10” şi pentru statutul din spatele lui şi nu pentru că am vrut să ştiu. Am învăţat să trişez.
Pedepsele şi recompensele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, de fapt. Ambele ne încurcă. Ambele îi fac pe copii să crească în forme presetate de cei mari şi luate ca atare din felul în care am fost şi noi “turnaţi” prin pedepsele şi recompensele pe care le-am primit de mici. Şi aşa sunt de înrădăcinate în noi, că nici nu ne punem problema că s-ar putea altfel. Iar perspectiva înlăturării lor ne lasă neputincioşi şi aparent fără soluţii viabile.
Ei, bine, se pare că unii susţin altceva. Aletha Solter ne-a arătat că educaţia fără pedepse şi fără recompense NU înseamnă haos! 🙂 Nu înseamnă că dacă nu ne pedepsim copilul o să-l trasformăm într-un “domn Goe”. Nicidecum! Educaţia fără pedepse şi fără recompense e despre cum tratăm copiii ca pe nişte oameni egali cu noi, care gândesc, care au sentimente şi nevoi şi nu ca pe nişte animăluţe care trebuie dresate.
Şi hai să tragem aer în piept şi să cugetăm un pic. Ai vrea ca băiatul tău să citească doar pentru a lua o notă bună sau pentru a se înţelege mai bine pe el şi pe lumea din jurul lui? Ai vrea ca fetiţa ta să fie premiantă la toate materiile sau să se focuseze pe pasiunile şi talentele ei? Să mănânce ciorba doar pentru a primi ciocolăţica promisă sau să înveţe să mănânce sănătos? Ai vrea ca băiatul tău să fie blând cu animalele ca să nu fie trimis în camera lui sau pentru că vrei să înveţe să respecte orice formă de viaţă?
Nu ne gândim foarte des la consecinţele pe termen lung ale lucrurilor care ni se întâmplă. Copiii învaţă mult mai bine atunci când nu sunt în competiţie şi când nu aşteaptă recompense. Există experimente care au demonstrat asta. Pedepsele pot distruge motivaţiile intrinseci pentru care facem lucrurile, la fel cum recompensele ne fac să nu mai ştim să alegem ce ni se potriveşte nouă, ci ce îi mulţumeşte pe alţii. Şi uite-aşa ne îndepărtăm de interesele şi pasiunile noastre şi ajungem nişte oameni mari care merg la serviciu pentru salariu şi numără orele până la week-end şi zilele până la concediu. 🙂
Nu ne vine firesc să abordăm această filozofie. Trebuie să schimbăm multe în noi ca să o înţelegem şi să o putem aplica. Putem începe cu paşi mici. De exemplu, cu înţelegerea felului în care se raportează copiii la lume: pe la 10 luni încep să înţeleagă cereri simple şi interdicţii; până la vârsta de 2 ani, copiii NU înţeleg reguli!; de la 7-8 ani încep să priceapă şi un alt punct de vedere.
Cu lucrurile astea în cap, putem să îi ajutăm să înţeleagă reguli şi să fie cooperanţi, oferindu-le informaţii. Dându-le şansa să contribuie. Iată câteva moduri de a-i informa pe copii:
– verbal: “Frige!”, “Arde!”, “Hai să facem curat împreună”, “peretele nu e un loc pe care să scriem”
– non-verbal: facem curat împreună cu ei, le arătăm cum se mângâie un pisoi, etc.
– pregătindu-i: pentru vizita unor musafiri (“Hai să vedem ce poţi tu să faci dacă o să te plictiseşti cât sunt X şi Y la noi în vizită”), pentru vizita la medic (“O să mergem la medic şi acolo o să se întâmple X şi Y”), etc.
– ajutându-i să înţeleagă (chiar pe pielea lor) care sunt consecinţele naturale ale acţiunilor lor: ce se întâmplă atunci când nu vrei să-ţi pui costumul de baie la uscat după ce vii de la înot (ex. probabil că nu o să-ţi placă să-l porţi umed data viitoare)
– vorbindu-le despre efectele asupra celorlaţi: “Nu îmi plac firimiturile care se fac atunci când se mănâncă în pat”
– organizând reuniuni în familie în care să vă exprimaţi aprecierea pentru ce v-a plăcut la ce au făcut copiii voştri şi în care să discutaţi şi ce vă deranjează (strânsul hainelor, aranjatul papucilor, ordonatul jucăriilor, spălatul vaselor, etc.) pentru a ajunge la un conses în împlinirea nevoilor tuturor. 🙂
În plus, copiii nu ar trebui niciodată pedepsiţi pentru că plâng sau pentru că fac o criză de nervi. În spatele acestor comportamente se ascund multe lucruri acumulate: stres, emoţii, sentimente, care la un moment dat găsesc o cale să iasă la suprafaţă. Şi e minunat când ies şi copilul se eliberează.
Da, ştiu. Nu e tot timpul uşor să fim calmi şi raţionali. Că avem nişte butoane dureroase pe care copiii le găsesc uşor şi apasă tare pe ele. Dar astea sunt ale noastre şi ar fi de preferat să ni le vindecăm şi să nu le dăm copy-paste copiilor.
Şi încă ceva… Chiar poţi fi sigur(ă) că dacă îţi pedepseşti copilul acesta nu va mai face lucruri care, de exemplu, îi pun viaţa în pericol? Chiar poţi?
PS: Cei din Braşov care doresc să afle mai multe despre Educaţia fără pedepse şi fără recompense, sunt invitaţi la cursul pe această temă care va avea loc în perioada 7-9 decembrie 2012 la Academia Heidi. 🙂
[…] prietenele mele de la http://www.parinteconstient.ro cele 2 întâlniri s-au desfăşurat sub titlurile: Disciplină fără pedepse şi recompense şi Lacrimi, frici şi crize de furie. 2 teme fierbinţi pentru părinţi. 2 teme pe care îmi […]
[…] doua conferință a fost Disciplină fără recompense și fără pedepse. Când ziceam la ce conferințe am fost, unii oameni mă întrebau dacă există așa ceva. În […]