Am fost recent invitaţi la ziua lui D. A împlinit 4 ani şi am sărbătorit la un loc de joacă pentru copii. Printre jocurile disponibile acolo era şi un tobogan din ăla închis, cu vreo 2 încolăciri. 🙂
D avea chef să se dea pe tobogan. Celilalţi copii, mai mari un pic, făceau ture pe cont propriu. El dădea târcoale şi nu îndrăznea singur. Încerca să convingă un adult să se dea cu el. A şi convins doi, care după ce au făcut vreo câteva ture au încercat să îl încurajeze: “Ai văzut că nu se întâmplă nimic? Nu are de ce să-ţi fie frică. Uite şi A cum se dă singur”.
Să vedeţi ce s-a întâmplat când mi-a propus şi mie să merg cu el.
Prima tură m-am dat vitejeşte. Doar nu era să mă sperie vreo ceva, nu?! Am urcat pe scară fără să mă gândesc prea mult. L-am luat pe D în braţe şi ne-am dat drumul! 🙂
Înainte de a doua tură, însă, mi-am adus aminte de jocurile de învins fricile pe care ni le-a tot arătat Otilia la cursul de Playful Parenting (de la Academia Heidi). Mi s-a aprins beculeţul şi am început distracţia!
A doua tură
Eu: “D, să ştii că mie mi-e frică să mă mai dau şi nu ştiu dacă mai vreau încă o dată. Mi-e frică! Mi-e tare frică!”
D: “Hai să ne mai dăm o dată! Haaai!”
Încep să urc scara şi încerc să subliniez ezitarea. Urc mai greu, mă împiedic, mă plâng că mi-e frică. Ajung sus şi mă aşez la gura toboganului. Mă prefac că tremur de frică. D se urcă la mine în braţe şi ne dăm drumul împreună, în ţipetele mele de “groază”. 🙂
A treia tură
Eu: “D, să ştii că nu mă mai dau niciodată! Tu ai văzut ce repede ne-am învârtit prin tunel? Ai văzut ce întuneric era? Eu nu mai pot! Mi-e fricăăă!
D: “Hai, te rog! Încă o dată!”
Eu: (urcând scara din nou şi smiorcăindu-mă) “Nu mai vreaaaau! Uite şi scara asta ce alunecoasă e! Aoleu, dacă pic de pe ea? Vai şi la ce înălţime trebuie să urc. Nu mai vreaaaaau!”
D: “Hai urcă! Te rog!”
Eu (ajung smiorcăindu-mă la un fel de punte mobilă care lega două segmente de scară): “Aoleu! Şi puntea asta uite cum se mişcă! Vaaai! Nu pot să pun piciorul pe ea că se mişcă. Mie frică să nu caaaaaad! Mi-e fricăăăă!
D păşeşte intenţionat pe punte ca să o zgălţâie mai tare. 🙂
Eu: “Vaaai ce frică mi-e! Te rog să nu mai zgâlţii punteaaaa! Te rog, că nu mai pot de frică! Gata! Să ştii că o să cobor!”
D: “Nuuu! Hai să ne mai dăm o dată!”
Eu: (ajungând “cu chiu cu vai” sus, mă aşez din nou la gura toboganului) “Aoleu! Iar o să ne învârtim cu viteză! Vai ce frică îmi e! Şi mai e şi întuneric. Nu mai vreaaau!”
D nu se mai aşează de data asta în braţele mele, ci în spatele meu. 😉 Pornim din nou în urletele şi smiorcăielile mele de groază.
Ajungem jos. Încep iar să mă tângui. Că nu mai vreau. Că mi-e prea frică şi nu mai rezist. Până ce mă ridic de pe jos, şi până ce ajung la scară, D era deja sus în gura toboganului. Singur. Până să îmi vin de tot în fire, terminase cursa prin tunel el şi se grăbea să mai înceapă una. 🙂
Eu: “Să nu-mi spui că te-ai dat singur?!?!?! Cum ai avut aşa curaj? Tu n-ai văzut ce frică mi-a fost mie? Şi acuma ce faci? Să nu-mi spui că mergi din nou?!?!”
D: “Ba daaaa!”
Hehe! Nu am fost niciodată mai bucuroasă de “neputinţa” mea. Zâmbetul acela năzdrăvan de pe faţa lui D, prin care am înţeles că descoperise noi resurse în el, a fost cadoul meu de ziua lui!
Copiii nu îşi vor depăşi fricile evitând ceea ce îi sperie, şi nici nu vor deveni curajoşi doar pentru că li se spune să nu le fie frică. Trebuie să se întâmple mult mai mult de atât pentru ca ei să se vindece de temeri. De aceea, trăiască Playful Parenting!
