În ideea de a avea un limbaj comun pe această temă, am participat în primăvară la cursul de comunicare non-violentă în familie, împreună cu soţul şi cu mama mea. Am avut cu toţii de învăţat despre o perspectivă nouă ce poate aduce mai multă valoare în viaţa noastră. O filozofie despre dăruire şi ascultarea empatică a celui de lângă noi care ar putea alunga mare parte din violenţa din vieţile noastre.
Am învăţat că toţi oamenii au în principiu aceleaşi nevoi (de iubire, siguranţă, hrană, autonomie, etc.), care atunci când nu sunt îndeplinite ne fac să ne simţim furioşi, supăraţi, trişti, … Nu cei din afara noastră ne supără de fapt (ex. copiii când spun NU, soţul când refuză să închidă televizorul, părinţii că ne dau sfaturi când nu le cerem şi de pe poziţii condescendente, şeful când ne critică, etc.). Nevoile care sunt nesatisfăcute în noi şi în cei de lângă noi ne tulbură. Şi e nevoie de mult exerciţiu şi de aplecare în primul rând spre interiorul nostru ca să le identificăm, să le înţelegem şi să le comunicăm paşnic, fără să stârnim revoltă şi reacţii de apărare în cei din jur.
Pedepsele şi recompensele ne fac să ne fie frică să luăm decizii pe cont propriu. Ne e frică să greşim şi să admitem că am greşit şi ţinem să avem mereu dreptate. Începem să facem lucruri pentru a fi pe placul celor din jur, şi nu pentru că sunt în armonie cu felul nostru de a fi.
Am aflat motive care m-ar motiva să scot din vocabular cuvântul “trebuie”. De fapt, nu “trebuie” să facem nimic, şi nimeni nu ne poate obliga să facem ceva. E mereu alegerea noastră. Bucuria autentică de a dărui dispare însă atunci când facem lucruri din obligaţie, pentru că aşa e bine, pentru că aşa e frumos, şi toată lumea are de fapt de suferit. Noi pentru că nu ţinem cont de nevoile noastre şi cei din jur pentru că simt şi vâd când facem lucrurile de mântuială.
Avem tendinţa ca atunci când ascultăm pe cineva să dăm sfaturi şi ne simţim obligaţi să dăm soluţii. Ascultarea empatică înseamnă de fapt să poţi să te conectezi cu celălalt să-l asculţi şi să-i dai de înţeles asta. Nimic mai mult. Câţiva părinţi care au participat la curs au împărtăşit cu bucurie primele succese în aplicarea practică a empatizării acasă cu cei mici.
Acum, îmi dau seama din ce în ce mai mult cât de greu îmi vine de fapt să schimb felul în care am fost obişnuită să interpretez lumea din jur până acum. Ce greu e să fac diferenţa dintre observaţie, interpretare proprie şi judecată, între sentimente şi nevoi şi ce greu e să formulez cerinţe care să nu sune a ordin şi a impunere.
Una peste alta, noi am plecat de la curs cu un plus de armonie între noi, şi cu o stare de bine pe care nu am încercat foarte mult să o explic, din teama de a nu o risipi. 🙂
Următorul curs de comunicare non-violentă la Braşov va avea loc în perioada 26-28 0ctombrie, la Academia Heidi. Detalii despre înscriere găsiţi aici şi pe pagina de facebook de aici. Mai sunt 5 locuri libere!
