36 de săptămâni, cezariană, alăptare la terapie intensivă

alăptare la terapie intensivăDa. Se poate. Da. În România. Da. Într-o maternitate de stat. Şi nu, nu e o regulă. E chiar o mare excepţie, dar eu cred că aşa pot începe schimbările.

M-a sunat o prietenă, moaşă într-o maternitate de stat, entuziasmată de ce i se întâmplase. O mămică pe care o cunoştea, a ajuns la spital cu sarcina la 36 de săptămâni, în travaliu, cu membranele rupte.

Deşi mămica avea cerclaj de col uterin, adică un col cu o predispoziţie mai mare la dilatare, medicul curant a sugerato-insistat că nu se dilată suficient de bine şi că nu se va putea naşte pe cale normală. Aşa că s-au pregătit toate cele pentru cezariană. Ei, aici e partea tristă a poveştilor de naştere din acest spital. În proporţie covârşitoare, mămicile care merg regulat la controale medicale în timpul sarcinii, ajung să fie îndrumate mai devreme sau mai târziu, pentru tot felul de motive, să facă operaţie cezariană. Aşa de mare e fenomenul acolo, încât femeile care nu se lasă speriate cu una cu două şi care vor să nască normal pleacă în alte oraşe ca să-şi nască copiii.

Mămica din poveste a vrut să nască normal, dar nu a avut curaj să lupte destul. Cum e cazul de foarte multe ori. Aşa de des am auzit de “probleme” la naştere că mai avem foarte puţină încredere în capacitatea corpului uman de a da naştere fără intervenţii medicale. Şi e de înţeles. Oricine a fost la o naştere în sistemul de stat medical ştie că e tare greu să mai crezi că poţi să naşti prin propriile forţe când ţi se fac atâtea injecţii, perfuzii, manevre… Nici la clinicile private nu e foarte mare diferenţa din punctul ăsta de vedere. Ei, da’ asta-i altă poveste!

Deşi a acceptat ideea operaţiei, mămica a cerut să nu i se facă anestezie generală, cum e regula pe-acolo, ci rahi-anestezie, ca să poată fi în contact cu bebeluşul cât mai devreme. Aşa că, după cezariană, i s-a arătat bebeluşul pentru câteva clipe, apoi a fost dusă la terapie intensivă şi bebe la salonul de nou-născuţi, pentru “supraveghere” în primele 2 ore după naştere. Ghilimele, pentru că e de fapt o încăpere unde sunt ţinuţi bebeluşii dar nu-i supraveghează nimeni. Mai trece din când în când cineva de la neonatologie pe-acolo, dar altfel, poate trece aproape oricine. De aceea a putut şi prietena mea să intre şi să ia bebeluşul să i-l ducă mamei. În prima oră după naştere. :)

Cine înţelege mecanismul naşterii, ştie cât de important e pentru ataşamentul dintre mamă şi bebeluş ca aceştia să fie cât mai mult în contact imediat după naştere. Personalul medical de la salonul mamei, a privit cu circumspecţie iniţiativa prietenei mele. Şi cu o mare curiozitate interacţiunea bebeluşului cu mama. Pus la sân, a început să lupte pentru hrană. Dădea din mânuţe, din picioare ca să ajungă să prindă cât mai bine mamelonul. Şi odată poziţionat convenabil a început să tragă cu toată puterea. Mami era în extaz! Prietena mea în lacrimi de fericire! Celelalte mămici cezariate în cumpănă. “Şi lor o să le aducă cineva copiii?!”

Hehe! Bebeluşii sunt echipaţi cu tot ce au nevoie ca să supravieţuiască şi îşi păstrează instinctele atâta vreme cât nu interferăm noi cu procedurile noastre standard. Tot iureşul hormonal dintr-o naştere normală, declanşată la vremea ei şi controlată medical cât mai puţin, nu fac altceva decît să o lege iremediabil de intens pe mamă de copilul ei. La limită, supravieţuirea bebeluşului depinde de asta. Mamele care experimentează această stare şi care nasc un copil sănătos nu trec prin depresia post-natală. Pentru că nu au de ce.

Ce ciudate sunt rutinele şi protocoalele astea medicale! În unele spitale, bebeluşii de 36 de săptămâni sunt prematuri, în altele sunt consideraţi la termen, ca în cazul nostru. În unele spitale anestezia e generală, în altele nu… Şi noi tindem să credem că medicii fac tot timpul ce e mai bine pentru noi… Păi, dacă e să aplic concret, pentru femeile din oraşul X e mult mai bună anestezia generală, iar pentru cele din oraşul Y mult mai bună rahi-anestezia… Sau… ?

M-am bucurat mult de tot să aud povestea asta. Şi da. Se poate. Acolo unde oamenii chiar cred în ceea ce fac, se găsesc soluţii şi se fac breşe. Şi stările astea de bine pe care le simţi când ai făcut ceva să bucure pe cei din jur aşa de mult te încarcă! Şi vi le doresc şi vouă! Cât mai multe!