… auzim din când în când la rundele de prezentare a participanţilor de la cursurile de parenting de la Academia Heidi. Deşi sunt mai greu de urnit la astfel de evenimente, cei mai mulţi dintre bărbaţii care vin la cursurile pentru părinţi se dovedesc a fi absolut minunaţi, receptivi, aduc valoare în plus, vin cu idei şi răspunsuri creative şi contribuie la buna dispoziţie din grup. La final sunt foarte încântaţi de ce s-a întâmplat şi recomandă cursul mai departe.
Totuşi, din punct de vedere al participării şi interesului faţă de cursurile pentru părinţi, balanţa se înclină în favoarea femeilor.
Ce îi face pe bărbaţi reticenţi sau neinteresaţi? De ce unii nu o să ajungă niciodată la astfel de cursuri şi de ce unii par că vin târâţi de partenere? În încercarea de a afla câteva posibile răspunsuri, am încercat să mă pun în pielea lor. Desigur! Atât cât îmi poate permite un creier modest, de femeie. 🙂
Aşadar şi prin urmare, fără a avea o ierarhie de nici un fel, iată ce mi-a trecut mie prin cap…
S-ar putea ca unii să creadă că se vor simţi vulnerabili puşi în situaţii în care nu s-au mai aflat până atunci. În numele reticenţei la nou şi al ieşirii din zona personală de confort, ratăm de multe ori experienţe care pot aduce multă valoare în viaţa noastră. Cam aşa cum era să păţească şi Andrei Tudose:
Îmi aduc aminte că Oltea (soţia mea) mi-a spus că ar fi mişto să mergem la acel curs. Sunt mai reticent la lucruri noi şi în plus nici numele nu mă inspira. Am fost însă şi mi-a plăcut foarte mult, am avut nişte revelaţii care au schimbat felul în care relaţionez cu cei din jurul meu şi chiar cu mine… în foarte bine. Îmi aduc aminte că în acea perioadă Matei nu vroia să rămână la grădiniţă. Plângea şi plângea şi plângea… Marea mea revelaţie la acel curs a fost că înainte de a empatiza cu cineva e nevoie să empatizez cu mine şi să văd ce din mine îmi generează discomfortul pe care eu de fapt îl transmiteam copilului meu. Când în sfârşit la grădiniţă l-am luat în braţe, la despărţire, cu gândul că stau cu el cât are el nevoie şi nu că îl mai strâng o dată în braţe şi gata, ei, abia atunci a funcţionat.
Apoi am mai fost la cursul pentru tătici “Super Dad” şi, la naiba, toţi taţii cam au aceleaşi probleme. Copiii ăştia au nevoie de timpul şi de spaţiul lor şi când îţi dedici atenţia şi eşti 100% acolo cu el, copilul, lucrurile încep să meargă.
Sau poate că teama unor bărbaţi e că o să ajungă la un curs cu şi pentru femei. O să fie prinşi în discuţii “de femei”, unde nu îşi vor găsi locul. Şi nu-i aşa, băieţii sunt învăţaţi de mici că nu e ok să faci ce fac fetele. 🙂 Sau o să se trezească la o chestie gen “alcoolicii anonimi”, unde toţi îşi deschid sufletele şi plâng unii pe umărul altora.
Sau poate ceea ce află despre curs nu îi convinge că nu o să-şi piardă timpul şi banii.
Sau poate pur şi simplu nu vor să-şi audă “ţi-am spus eu!”-uri sau “ai văzut că a fost fain?”-uri de la o parteneră încântată de a fi avut dreptate când l-a tot bătut la cap cu cât sunt de faine noile abordări într-ale parentingului. Că, deh! Nu ne pricepem nici noi foarte bine să gestionăm situaţiile astea care lezează orgolii. Şi rănile nu se uită cu una cu două. 🙂
Sau că îşi vor pierde din alura de masculinitate dacă merg la chestii din ăstea soft. Şi o să pară nişte “pusălăi” în faţa prietenilor. Locul în ierarhia găştii poate fi pus în pericol, mai ales atunci când nu eşti obişnuit să dai tonul şi să fii tu ăla primul de încearcă lucruri noi.
Sau poate nu vor să lase de înţeles că nu ştiu lucruri. Mai ales pe tema asta, în care, nu-i aşa, toată lumea se pricepe. Iar dacă ai merge la un curs, ar înseamna că vrei să înveţi lucuri pe care nu le ştii despre cum să fii părinte. Şi na, când ai crescut deja un copil vreo câţiva ani, parcă nu prea ai chef să te expui şi să-ţi cauţi nod în papură, că poate ai fi greşit cu ceva. 🙂
Sau poate că e mult mai simplu să creadă că problema e undeva în afara lor. La copil, la parteneră, la bunici. E mult mai simplu să eviţi responsabilitatea ta şi să plasezi vina altora. Tu nu ai cum să fii altcumva decât perfect şi ceilalţi n-au decât să meargă la cursuri şi să facă ce le-o trece prin cap să-şi rezolve problemele.
Sau poate unii bărbaţi cred că ar lăsa de înţeles că ar avea o problemă. Una la care nu au fost în stare să găsească soluţia singuri. Şi cum una din trăsăturile principale ale creierului masculin e să găsească soluţii ce ar spune asta despre posesorul lui? Că poate nu e aşa de perfect şi fără cusur, cum ne place multora să ne gândim despre noi înşine? 🙂
Din perspectiva asta probabil că le e mult mai simplu bărbaţilor să vină la un curs de primajutor. Acolo se pregătesc pentru a rezolva o problemă ce poate apărea undeva în viitor şi nu pentru una care a apărut deja, i-a luat prin suprindere şi i-a găsit nepregătiţi. 😉
Sau poate că bărbaţii sunt pur şi simplu reţinuţi să mai meargă al un alt curs plictisitor, ca unele cu care s-au obişnuit deja prin multinaţionale. Aşa cum a crezut şi ta-su despre cursul de comunicare non-violentă:
… mi-am luat soţia, ne-am abandonat copilul la părinţii mei şi am plecat sceptic, plictisit şi speriat la curs. Speriat de abandonul copilului pentru prima dată. Sceptic şi plictisit pentru că, recunosc, îmi imaginam un curs ca toate cursurile din multinaţionale unde am să aflu chestii interesante, dar ambalate scorţos în coperte de limbaj şi atmosferă de lemn. Spre uimirea mea a fost cel mai frumos şi mai interesant curs la care am participat vreodată. A fost atât de relaxant că nici nu am simţit nevoia de pauză pentru că tot cursul a fost ca o pauză – parcă eram la terasă cu Monica (mama comunicării non violente la români) şi cu ceilalţi colegi de curs.
Îmi mai era teamă să dau peste colegi de curs nesuferiţi pe care ar fi trebuit să îi înghit două zile la rând. Nici gând! Au fost toţi oameni super simpatici şi deschişi şi iar mi s-a întărit impresia că suntem “mai mulţi decât cred ei” şi m-am bucurat enorm.
Sau poate o fi pur şi simplu din cauză că foarte mulţi tătici nici nu ştiu că există astfel de cursuri. Sau dacă ştiu de ele, nu înţeleg la ce-or fi bune. “Ce, ai noştri nu ne-au crescut bine şi fără atâtea cursuri şi atâtea cărţi?”
Sigur, ai noştri au făcut ce au crezut ei că e mai bine pentru noi, cu informaţiile pe care le aveau la dispoziţie la vremea lor. Acum însă e vremea noastră, noi nu suntem cum erau ei şi nici copiii noştri nu sunt cum eram noi. Noi şi copiii noştri avem problemele noastre la care noi trebuie să găsim soluţiile. Faptul că nu i-am văzut pe ai noştri mergând la astfel de cursuri, sau nu i-am văzut preocupaţi de stilul lor parental e o scuză pe care nu cred că am folosi-o în avantajul nostru.
Şi nu prea văd ce dezavantaje am avea dacă am merge la cursuri pentru părinţi. Dacă s-ar dovedi nefolositoare, am pierde nişte ore şi nişte bani, ceea ce facem oricum foarte des atunci când ne cumpărăm lucruri de care avem impresia că avem nevoie sau făcând lucruri care nu aduc nisio valoare în viaţa noastră.
Dar dacă se dovedesc utile şi revelatoare? Dacă ne-ar zdruncina credinţele, obiceiurile şi certitudinile din temelii? Oare n-ar însemna asta, pe termen lung, o relaţie mult mai profundă între părinţi şi copii? Şi n-ar fi asta în avantajul tuturor? Vorba unei mămici: “Ce noroc pe copiii părinţilor care au fost la curs! Toţi micuţii merită asta!”.
Oricare ar fi motivul care îi face pe unii dintre noi reticenţi, cred că ne-ar face bine un exerciţiu de gândire pe termen lung. Şi în trecut şi în viitor:
Gândeşte-te la relaţia pe care o ai cu părinţii tăi. Cum ţi-i aminteşti de când erai mic/ă? Te jucai cu ei? Aveai încredere în ei? te simţeai liber/ă? Când auzeai uşa deschizându-se ţi se umplea sufletul de bucurie, îţi era indiferent sau ţi se strângea inima?
Cât de deschis comunici acum cu ei? (şi aici nu se pun discuţiile despre starea vremii şi despre ce ai mai mâncat zilele astea!) Cât de des simţi că te înţeleg cu adevărat? Crezi că mai e ceva ce poate fi îmbunătăţit? Crezi că ţi-ar fi fost de folos dacă făceau unele lucruri altfel?
Imaginează-ţi acum relaţia peste timp cu copilul tău. Cum va fi ea? Ce loc vei ocupa în viaţa lui/ei? Când va trăi ceva important va alerga la tine printre primii să-ţi împărtăşească? Se va simţi în siguranţă să plângă în braţele tale? Se va simţi în largul lui/ei în preajma ta? Va putea să-şi deschidă sufletul cu uşurinţă? Va fi sigur/ă că nu i-ai tăiat din aripi?
Am auzit de multe ori că “nu ne alegem părinţii”. Putem alege însă ce fel de părinţi să fim pentru copiii noştri. Şi cursurile de parenting pentru asta sunt. Să ne ajute să ne informăm despre ce se potriveşte cel mai bine pentru noi şi pentru copii noştri. Ne dau alternative şi ne fac să avem revelaţii. E alegerea fiecăruia dacă şi cum le pune în practică. Însă atunci când cred că “fac orice pentru copilul meu”, rezistenţa la astfel de experienţe se cam exclude de la sine. Sau?
