Pledoarie împotriva mâncatului TOT din farfurie

De multe ori m-am întrebat cum ştiu adulţii cât le trebuie copiilor să mănânce. De unde ştiu ei, dom’le, cât să pună în farfurie astfel încât să fie EXACT, dar exact cât au nevoie cei mici.

Are vreo legătură cu dimensiunea farfuriei? Copil mic – farfurie mică, adult mare – farfurie mare? Sau cu graficele în care ni se tot spune că trebuie să se încadreze copiii normali şi sănătoşi?

Dar pe vremea când existau farfurii speciale şi grafice statistice cum ştiau?

Aţi observat că bebeluşilor alăptaţi li se dă mult mai mult credit când e vorba de decis orele la care mănâncă şi cantitatea de lapte de care au nevoie ca să se sature? Pare simplu de gestionat culinar această perioadă…

Odată cu diversificarea însă, parcă se face un click în mintea părinţilor şi a bunicilor. Mulţi încep să nu mai aibă încredere în ce le “spun” copiii şi tind să creadă că cei mici nu mai ştiu când le e foame şi când să ceară de mâncare. Apar tot felul de temeri legate de creşterea sănătoasă şi dezvoltarea armoniasă ulterioară. Tot acum încep să fie puse în practică tot felul de giumbuşlucuri de făcut copiii să deschidă gura mare. Auzim destul de des “Uf! Mi-a mâncat azi doar câteva linguri”, “Azi a refuzat banana”, “Nu vrea deloc să mânânce felul X sau Y”, “Hai, încă o lingură pentru mama!”, “Ia uite avionul! Gura mare!”, “Doar copiii cuminţi şi care mănâncă tot cresc mari”, “Dacă nu mânînci tu, vine căţelul şi mănâncă”, “Dacă nu termini, nu primeşti desert”… etc. etc. etc.

Recunosc că mie mi-e greu să apreciez cantitatea de mâncare ce i-ar sătura pe alţii. Nici pentru mine nu sunt sigură că mai ştiu. Când am o senzaţie intensă de foame, tind să mănânc mai mult ca de obicei. Oricum, o dată ce mi-am pus în farfurie, nu mă las până ce nu termin TOT. După aia, îmi “dau voie să mă ridic de la masă ca să merg din nou la joacă”!

M-am întristat când mi-am dat seama că nu prea mai sunt foarte conectată cu nevoile reale ale corpului meu şi că am o relaţie mult mai strânsă cu golitul farfuriei, fie că îmi trebuie cu adevărat sau nu, că mi-e într-adevăr foame, sau e doar ora la care “trebuie” să mănânc.

Nu îmi mai amintesc de câte ori am auzit “Termină tot din farfurie” sau “Hai, nu mai lăsa 2 linguri, că e păcat”, şi nici nu ştiu cum să mi le scot din cap acum. Sigur că nu e ok să aruncăm mâncarea, dar hai să ne vedem fiecare mai responsabil de nevoile proprii. Hai să gătim în cantităţi mai potrivite şi să mâncăm cumpătat şi bazat pe nevoile noastre reale. Obiceiul cu 3 feluri la masa de prânz se potriveşte doar unora. Eu mă satur cu un singur fel, mulţumesc! 🙂

Mama mea ne povesteşte ceva interesant din copilăria noastră. S-a întâmplat de cîteva ori ca o mâncare pe care o gătea ea să nu ne placă. O ducea la bunica, fără să ne spună. Noi o mâncam convinşi că era făcută de bunica şi când veneam acasă îi spuneam: “Asta mîncare, ce face bunica, nu cum o faci tu!”. Sau îi mai spuneam că dacă la bunica o mâncare nu ni se pare bună la un moment dat, peste o oră e aşa de bunăăă! cred că e uşor să vă prindeţi de ce. 😉

Gânduri din astea îmi trec prin cap de fiecare dată când văd copii forţaţi să mănânce. Nevoia de hrană e o nevoie esenţială cu care ne naştem. Instinctele cu care ne-a echipat natura ne vor da mereu semne ca să înţelegem ce nevoi are corpul nostru. Cu toate astea, văd  destul de puţini oameni în jur care să creadă că putem supravieţui fără un adult care să ne tot bage linguri cu mâncare în gură până se termină tot din farfurie.

La voi cum e?

Mi-a plăcut mult un capitol pe această temă din cartea Alethei Solter Copiii noştri, frumoşi şi sănătoşi (mai ales partea bolduită). Găsiţi mai jos câteva pasaje relevante:

În timpul primilor ani de copilărie, obiceiurile alimentare sunt foarte diferite de cele ale adultului. Mulţi copii mici nu sunt satisfăcuţi cu trei mese pe zi, se îndoapă şi adesea au puternice aversiuni faţă de anumite mâncăruri. Părinţii se întreabă adesea cum să reacţioneze la toate acestea.

Studiile au arătat că, atunci când avem încredere în ei şi le permitem să-şi aleagă singuri hrana, bebeluşii obţin o dietă echilibrată şi sănătoasă. O abordare a alimentaţiei pe bază pe selecţie personală poate fi utilizată încă de la naştere. La început, bebeluşul poate fi hrănit la cerere. Atunci când sunt introduse alimentele solide, bebeluşului i se poate permite să aleagă, dintr-o mică selecţie de alimente, ce şi cât să mănânce.

Putem avea încredere că cei mici vor alege o dietă echilibrată, cu condiţia ca alimentele sănătoase să fie tot timpul la îndemâna lor. Părinţii pot pregăti şi servi mese regulate în timpul zilei pentru ei şi pentru copiii lor, exact aşa cum ar face-o în mod normal, dar dacă copiilor nu le place ceea ce se serveşte, singura abordare plină de respect este să-i întrebăm ce anume ar vrea să mănânce. Nu e nevoie să pregătiţi o altă masă. În loc de aste pot fi ţinute la încemână gustări simple şi sănătoase (care nu necesită multă pregătire), astfel încât copiii mici să poată mânca ce vor.

Între mese, copiii vor fi liberi să se servească singuri oricând din aceste gustări. Dacă ele includ fructe, legume, făinoase şi alimente bogate în proteine, nu trebuie să vă îngrijoraţi că dieta copiilor ar putea să nu fie echilibrată, deoarece instinctul lor de supravieţuire îi va determina să mănânce acele mâncăruri de care are nevoie corpul lor şi în cantităţile potrivite pentru o sănătate maximă.

Atunci când un vizitator vine să locuiască în casa dvs, veţi încerca probabil să puneţi la dispoziţie mâncărurile care îi plac musafirului şi nu îi veţi spune ce, când şi cât să mănânce. Cu siguranţă că nu îl veţi obliga să termine tot din farfurie şi dacă vine la dvs cu o jumătate de oră înainte de masă, spunând că îi este foame, nu-i veţi spune că trebuie să aştepte. În schimb, îi veţi oferi ceva aflat la îndemână, ca de pildă un fruct, biscuiţi sau brânză. Nu există niciun motiv să-i trataţi pe copii altfel decât ca pe un oaspete respectat, cu care se întâmplă să împărţiţi casa pentru câţiva ani.

Unii copii capătă o aversiune puternică faţă de anumite alimente şi chiar vor refuza să încerce ceva nou. NU trebuie obligaţi să o facă. Nici un fel de raţionament, persuasiune, recompensă sau vicleşug nu-l va determina pe copil să-i placă un aliment faţă de care a căpătat aversiune. Nu există niciun motiv pentru care copiii să fie obligaţi să mănânce un anumit alimnet. Mulţi copii refuză alimentele combinate, cum se găsesc în ostropel de pildă, dar le vor mânca cu poftă atunci când sunt servite simplu, separat. Alţii capătă aversiune faţă de anumite alimente din cauza felului în care arată: piperul presărat pe mâncare “arată murdar”, “pătrunjelul pişcă”, iar coaja de păine “e prea tare”.

Alte motive de a respinge anumite alimente au legătură cu temerile copilului. Dacă unui copil îi e frică de toalete, orice aliment care seamănă cu fecalele poate fi respins. Alte alimente pot fi dorite din cauza valorii lor simbolice sau ludice. O felie de brânză poate fi preferatăunei bucăţi din aceeaşi brânză, deoarece copilul vrea să multe din felie astfel încât să creeze diferite forme de animale. […] Dacă nu se face mare caz de aceste mofturi şi aversiuni, copiii le vor depăşi şi vor începe să  mănânce o ami mare varietate de alimente destul de spontan. De fapt, ei vor ăncerca ceva nou dacă nu sunt presaţi.

Mulţi părinţi au fost determinaţă să creadă că copiii trebuie să mănânce trei mese echilibrate pe zi şi să nu mănânce prea mult între mese. Majoritatea adulţilor respectă acest comportament alimentar, deoarece programele de lucru sunt aranjate astfel. În consecinţă, nu este neobişnuit ca adulţii să trebuiască să mănânce prânzul la un moment anume, fie că el este foame sau nu, pur şi simplu pentru că este ora prânzului. Mulţi adulţi au pierdut legătura cu semnalele de foame şi de saţietate ale corpului lor din cauza necesităţii de a mânca din complezenţă sau din raţiuni sociale. […]

Copiii mici au, de regulă, un contact mult mai bun cu nevoile nutriţinale ale corpului lor decât adulţii, mai ales dacă preferinţele lor alimentare naturale nu au fost încă manipulate şi controlate. Deşi poate fi greu să recunoaştem, copilul de patru ani care mănâncă atunci când pofteşte obţine probabil hrana cea mai bună, în vreme ce dumneavoastră, cu cele trei mese “bine echilibrate”, obţineţi probabil mai mult sau mai puţin decât are nevoie corpul dumneavoastră. […]

Dacă copilul dumneavoastră are probleme de sănătate, nu e recomandabil să urmaţi o asemenea abordare liberă pe bază de alegeri, ci trebuie să cereţi opinia medicului ori de câte ori copilul are probleme cu greutatea sau cu alimentaţia. Acestea ar putea fi indicii de boală.