Playful Parenting – tu ce amintiri ai despre joaca din copilărie?

Sunt din ce în ce mai nerăbdătoare în aşteptarea cursului de Playful Parenting de la Braşov, cu Otilia Mantelers. Am numărat: mai sunt 24 de zile! 

Ca să scurtez aşteptarea, m-am pus cu burta pe carte. 🙂 Am primit mai demult cadou de la o prietenă dragă cartea Playful Parenting a lui Larry Cohen. Am tot amânat să o citesc. Până azi.

E o carte care se citeşte pe îndelete. Cu carneţelul de notiţe alături. Deşi are multe exemple şi povestioare, şi ar putea fi citită pe nerăsuflate, eu simt nevoia să o citesc încet şi să revin asupra pasajelor. Să înţeleg.

Din ce am citit, am aflat că joaca e un fel de full-time job pentru copii. Şi pentru că le place mult de tot ce fac, ei nu simt mai niciodată nevoia să-şi ia vacanţă sau să plece în concediu de la joacă. Exact aşa cum simt adulţii la joburile lor. Ha! ha! 🙂

Jocul e un lucru mult mai profund decât credeam până acum. Pentru copii e modul lor principal de comunicare, experimentare, învăţare. Ei îşi exprimă prin joc sentimentele şi experienţele despre care nu pot sau nu vor să vorbească. Copiii au nevoie de cineva cu care să împărtăşească şi care să-i asculte. Ei nu spun “Am avut o zi grea. Vreau să vorbesc despre asta” ci “Vrei să te joci cu mine?“.  Când părinţii nu sunt capabili să înţeleagă ce vor copiii de fapt să transmită prin acest limbaj (destul de probabil în caz că nu l-au învăţat la rândul lor de la părinţi), creează o prăpastie între ei şi copii. Gândeşte-te cât ai fi tu în stare să vorbeşti cu un perete până să renunţi? 😀

Mi-am adus aminte de copilărie, de jocuri şi de partenerii de joacă. Am început să înţeleg de ce una dintre cele mai predominante figuri e cea a unchiului meu. Îl aşteptam tot timpul cu mare drag în vizită. Cu el jocul avea altă dimensiune. Ne simţeam liberi şi ne exprimam fără teamă. El era “în mintea copiilor”, cum se spune  pe la noi, şi transforma orice în joc şi în jucărie. Două beţe deveneau arc cu săgeţi, o căzătură din taraboanţă era de fapt un accident de maşină pentru că ne suiam la volan fără permis, curăţarea fântânii era explorarea unei peşteri, iar stricăciunile pe care le făceam în joaca noastră nu se lăsau niciodată cu urecheli sau certuri …

Şi mi-am pus problema: “Cum aş vrea să arate amintirile copiilor mei despre copilărie?”

Dacă m-aş uita la copilul meu când se joacă, câte lucruri sunt în stare să observ? Unu, două… nouă?

– va urma –