Am tot auzit, probabil ca și voi, despre cum au învățat sau încă mai învață părinții lucruri de la copiii lor. Înainte să îl am pe Aron, dar și mult după, treaba asta cu învățatul de la copii mi s-a părut ceva destul de abstract. Uneori chiar un fel de stereotip pe care îl tot repetă părinții că dă bine. Ce ai avea de învățat de la un copilaș care nici nu vorbește bine, care abia se ține pe picioare, care urlă din toți rărunchii și tu nu reușești să înțelegi de ce, care mușcă sau lovește alți copii sau pe tine (aparent) din senin, care își găsește întotdeauna când ieșiți din casă încă ceva de făcut ca să îți întindă nervii la maxim că o să întârziați din nou etc.?
Mai subtil sau mai evident, fie că ne și prindem sau nu, toți părinții învățăm câte ceva. De la ei, copiii care evoluează trecând prin diferitele stadii de dezvoltare, sau pur și simplu datorită prezenței lor în viața noastră. Eu, de exemplu, am descoperit, printre altele, cât de lungi sunt limitele răbdării mele în relația cu Aron. Reușesc să îmi păstrez calmul în cea mai mare parte a timpului pe care îl petrecem împreună, chiar și atunci când devine “interesant”… când face crize de furie, când mă lovește de frustrare că nu-i ies treburile, când nu vrea să coopereze și suntem la limită cu timpul, când vrea prea mult la tabletă … din astea, știți și voi!
Ei, dar câteodată nu mai pot și mi se pune un nor cu tunete și fulgere deasupra capului. Ajung uneori în punctul în care îmi vine și mie să arunc cu ceva, să țip, să urlu, să ies și să trântesc ușa. Muhaha!
Și atunci se întâmplă ceva absolut minunat! Când simte că am ajuns la punctul de fierbere, când încep să mă încrunt sau să ridic tonul, Aron face un lucru incredibil. Ceva ce nu am crezut vreodată că ar putea face un copil așa de mic.
Aud atunci “Mami, pup!” și îl văd cum se uită în ochii mei ca un părinte înțelegător cu copilul lui care face o criză de nervi. Într-o secundă se schimbă parcă rolurile. Eu devin copilul mic și frustrat și el părintele înțelegător care îi oferă iubire necondiționat. Ceva de genul “Da, iubitul meu copil, știu că ți-e greu. Hai să îți dau o îmbrățișare să vezi cât te iubesc chiar și atunci când te porți așa.” Ne pupăm și “puf!” gata cu nervii, s-au dus! Ne strângem în brațe și ne conectăm din nou. Și e iar bine și iubire între noi.
Băi, deci el, copilașul ăsta mic de 2 ani jumate a găsit o soluție să dezamorseze o posibilă bombă. O soluție pe care eu nu am găsit-o în cei 38 de ani ai mei, dar pe care mi-am însușit-o și testat-o și eu cu succes în familie. Funcționează, da! Și e minunat! Vă invit să testați și să îmi scrieți și voi despre ce minunății ați învățat voi de la copiii voștri. 🙂
sursă foto: https://www.parents.com/baby/development/behavioral/the-sweetest-baby-milestones/
