Cursa de la Braşov Marathon şi punctele ei “splinologice”

19 mai 2012 – primul semimaraton montan la care am participat. Şi al doilea concurs de profil din viaţa mea. De fapt, al doilea concurs sportiv, de orice fel de profil, din viaţa mea. :) Primul a fost cursa scurtă (45 km) de la marathon7500, unde am făcut echipă în 2011 alături de soţul meu, după ce partenerul acestuia de la cursa lungă (90km) s-a accidentat. Asta e altă poveste pe care o puteţi citi aici.

Anul ăsta ne-am propus să participăm din nou la marathon7500, el la cursa lungă, eu la cea scurtă, şi am inclus semimaratonul CPNT pe lista de antrenamente. Targetul meu era să termin cei 21 de km în aproximativ 4 ore. Ştiam că pentru mine era destul de realist, că nu prea mă ţin baierele să alerg prea mult nici la deal, nici la vale. :) Soţul meu s-a înscris şi el şi targetul lui era să facă o cursă lejeră alături de mine şi să se ocupe de logistica mea (apă, gel, beţe). Un fel de 7500 în miniatură.

Cam ăsta era mindset-ul.

După start am pornit lejer, la coada plutonului. :D Ştiam că pentru moralul meu e bine să depăşesc pe parcurs, decât să fiu depăşită. Prima parte a mers neaşteptat de bine. Nu credeam că o să pot alerga până aproape de intrarea pe traseul treptele Gabony.  Nu ştiu de unde am avut puseul ăla de energie, dar m-am lăsat în voia lui.

Pe Treptele Gabony, sau “Micul Bucşoi” cum îi spune soţul meu, m-am simţit cam automatică. :) Ştiam bine traseul, am şi depăşit vreo câţiva concurenţi, dar parcă nu mi-am găsit ritmul şi suflul. Soţul meu îmi tot spunea cât mai e până sus, eu eram nervoasă că nu puteam să-mi sincronizez respiraţia şi ştiam prea bine cât mai avem. Hehe! Cursele astea scot ce-i mai rău din mine. :) :)

După ce am trecut de vârful Tâmpa, a apărut primul moment psihologic, sau mai bine zis “splinologic”. M-a surprins o durere de splină pe care nu o prevăzusem. :( Ştiam că genunchiul e senzorul meu de coborâre, nu splina. :) Nu am înţeles de neplăcerile apăreau doar la vale, chiar şi dacă doar mergeam uşor, fără să alerg şi dispăreau aproape instantaneu când începeam să urc. Că nu prea mi se părea logic, dar probabil că e din cauza lipsei de experienţă şi de antrenament. :D

Până pe forestierul din Răcădău m-am cam târât, cu mâna la spină. Probabil toţi cei pe care îi depăşisem pe urcare ne-au întrecut pe porţiunea asta. Soţul meu a crezut că sunt deja praf şi că suntem ultimii. M-a pus să înghit un gel, pe care l-am luat fără să mai protestez şi să mă încordez că pot şi fără :) şi am început să urcăm. Splina m-a lăsat în pace şi am început iar să-i depăşim pe cei care s-au descurcat mai bine decât mine pe coborâre. :) Şi nu ne-a mai depăşit nimeni până la final. Muhaha!

Din Poiana Stehil, pe coborâre, alt moment “splinologic”. Mama ei de splină! Tare repede se mai prinde că încep să cobor. :) La un moment dat am început un pseudo-alergat într-o poziţie destul de îndoită, în care aveam impresia că mă doare mai puţin şi am continuat, strângând din dinţi. :) Cred că eram o apariţie foarte “profi”.

Până pe traseul Serpentinelor nu ne-am mai întâlnit cu niciun concurent. Am început să urcăm destul de tare, că se vedeau pe traseu concurenţi pe care puteam să-i depăşim. Până pe vârf am mai urcat un pic în clasamentul final. Mă gândeam că dacă mă apucă iar splina, să am de unde pierde poziţii. :)

Hmmm! Surpriză. Începem să coborâm de pe vârf şi nicio durere. Încep să alerg şi niciun semn de probleme! Yuhuuu! Ce bine ar fi să nu se trezească. :D În punctul de control depăşim echipa de fete care ne-a motivat să nu încetinim ritmul pe parcursul cursei. Alerg pe pilot automat şi până la bariera din Răcădău mai depăşim un concurent. Pe platul dinainte de intrarea pe treptele Gabony mai depăşim vreo trei concurenţi. Mi-era teamă că o să mă lase puterile. Acum îmi dau seama câte limitări am de fapt în capul meu. Corpul meu se descurcă minunat de capul lui şi mi-a şi dovedit-o. Mintea mea e plină de gânduri şi temeri care nu îl lasă să-mi arate ce poate.

Aproape de intrarea pe asfalt trecem pe lângă una dintre Sise. Ne-a strigat de vreo câteva ori “Hai Elenaaa!”. Ce bine mi-a prins! Mai ales că trecerea pe asfalt nu prea mi-a plăcut şi parcă am simţit că mă frânează. Am început să văd semne cu mai sunt 400m, 300m… Mai era puţin dar mie mi s-a părut taaaaare lung. Soţul meu alerga în faţă şi striga la mine să mă încurajeze. Am strâns din dinţi şi mi-am adunat ultimele resurse şi am ajuuuuuuuuuuns! Am trecut împreună linia de finish şi ne-am primit medaliile!

la finish

Am terminaaaaaaaaaaaaat! Ne-am uitat la ceas! 3h 20min! :O:O:O Yuhuuuuu! Target atins cu vârf şi îndesat. :) Primul semimaraton din viaţa mea! Medalia obţinută o să stea la loc de cinste, alături de cea de la 7500.

În loc de concluzii:

Pentru mine a fost un concurs minunat! Vremea perfectă şi atmosfera de pe traseu grozavă. De familie, ca între prieteni, fără iz industrialo-comercial. Cei care sunteţi obişnuiţi cu concursurile CPNT sau îi cunoaşteţi mai îndeaprope, ştiţi despre ce vorbesc. Aproape în fiecare loc unde ne-am întâlnit cu arbitri, fotografi, voluntari, am primit încurajări: “Bravo!” “Hai că se poate” “Haide fata” “Hai Elena”, aplauze, zâmbete. Şi e chiar tare important pentru moral să treci pe lângă aşa oameni când te gândeşti că eşti cam praf, şi pe undeva la coadă în clasament. Bravo, CPNT!

Îi mulţumesc soţului meu pentru răbdare şi pentru tenacitatea cu care gestionează momentele mele de cădere. A fost foarte important pentru mine să îl am alături şi să nu am griji logistice. :)

Ştiu că nu prea e ok, dar îi mulţumesc genunchiului care m-a lăsat în pace şi nu mi-a adus aminte că există şi că nu-i place la vale. :) De data asta i-a lăsat locul splinei. :) :)

Aşteptăm acum cursa marathon7500 şi ne ţinem de antrenamente. Ieri, pentru dezmorţirea muşchilor şi testarea limitelor am făcut altă tură de vreo 20 şi ceva de km, în Bucegi (Jepii Mici – Babele – Peştera – Cabana Vf. cu Dor – Cota 1400). Doamne, ce frumos e pe munte!