Cadouri cu emoții

Îmi plac mult cadourile cu emoții. Așa le pot și ține minte. Dacă mă emoționează, dacă mă fac să plâng de bucurie, uneori chiar în hohote, sigur îmi rămân adânc înfipte în memorie. Știu că sunt greu tare de făcut în dar, pentru că necesită mai mult efort, mai multe și alt fel de resurse. Dar impactul lor asupra mea e cu siguranță unul care merită investiția. :)

Și anul trecut, și anul ăsta am avut parte de câte o surpriză de mare impact emoțional.

La 35 de ani am primit de la o prietenă foarte dragă o fotografie de-a mea prelucrată, îmbinată cu puzzle-ingul (un hobby de-al meu) și decorată cu mesajul: “Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi.” (Lao Tzu)

elena-loghin-educator prenatal-brasov

Poate nu e prea evidentă semnificația emoțională, așa că o să vă dau câteva detalii. La acel moment mă aflam după un an jumătate de la momentul în care mi-am luat inima în dinți și mi-am dat demisia de la primul și singurul job pe care l-am avut timp de 7 ani. Am decis să fac ceva cu viața mea profesională care să îmi aducă sens și apropiere de scopul pentru care am venit eu pe lumea asta. Așa am ajuns să fiu educator prenatal, doula și organizator de cursuri de parenting la Brașov. Așa am ajuns să mă simt vie, să încep să “devin ce aș putea fi” și să-mi simt existența mult mai plină de sens.

Anul acesta am avut parte de o altă emoție. De data asta, adusă din copilărie de primul dascăl adevărat pe care l-am întâlnit la școală: Cristina Pupăză, profesoara mea de limba engleză, cu care am păstrat și dezvoltat în timp relația asta minunată care s-a creat de pe atunci între noi. La gimnaziu, am avut o perioadă în care am descoperit că mă pricep la modelat plastilină și am ilustrat mai multe povești pentru ora de engleză. :) Figurinele au rezistat în timp și azi mai pot stârni imaginația copiilor care au ore în cabinetul de limba engleză de la școala mea din Gura Humorului. Personajele astea sunt o parte din mine. Realizez din ce în ce mai bine lucrul ăsta, acum la maturitate și prețuiesc din ce în ce mai mult gestul doamnei profesoare de a le păstra peste timp. Poate dacă le-aș fi avut acasă, acum ar fi fost “oale și ulcele”, așa cum s-a întâmplat cu alte amintiri de-ale mele sau de-ale părinților mei, care au căzut pradă jocurilor mele din copilărie.

Filmulețul cu pozele figurinelor de plastilină m-a emoționat tare de tot. Am plâns cu lacrimi mari, de bucurie, de emoție, de amintire. Nici nu mai știam toate personajele și sigur dacă ar fi să le refac, le-aș modela într-un mod diferit. Eram alta atunci și am putut vedea asta bine în felul naiv și lipsit de gândul perfecțiunii în care am modelat atunci. Eram alta și totuși, tot eu.

YouTube Preview Image

E minunat să ai cât mai multe amintiri păstrate! Putem avea ocazia astfel să ne aducem aminte și să punem bucățile de puzzle la locul lor.

Cu drag!